Visam să-i bat la uşă şi să-l întreb tot ce vreau despre cărţile sale. Visam să-i iau cel mai frumos interviu şi, dintre toţi scriitorii, el era singurul care avea, sunt sigur, răspunsuri pentru mine. N-am făcut nimic să ajung la Belgrad şi asta e încă o lecţie pe care el mi-o predă, fără să ştie: nu aştepta vreun semn ca să-ţi atingi visurile realizabile.
Milorad Pavić este singurul scriitor căruia, după ce i-am citit prima carte, am simţit că trebuie să i le descopăr pe toate. Şi am reuşit, cel puţin cu cele şase traduse în româneşte (vezi Nota).
Milorad Pavić a murit ieri, 30 noiembrie. Avea 80 de ani. Dacă fiecare cititor din lume ar putea să acorde un premiu pentru literatură, eu i l-aş da lui. Gândul că nu-i va mai apărea nici un roman proaspăt mă îmbătrâneşte cu un vis.
În memoria lui Pavić, am tradus autobiografia pe care a postat-o pe propriul site. Dumnezeu să-l ierte!
*
Sunt deja două sute de ani de când sunt scriitor. Demult, în 1766, un Pavić publica o colecţie de poezii la Budim şi de atunci ne considerăm o familie de scriitori.
M-am născut în 1929 pe malul unuia dintre cele patru râuri ale Raiului, la ora 8.30 a dimineţii, sub semnul Balanţei (cu ascendent în Scorpion), sau, potrivit horoscopului aztec, al Şarpelui.
Aveam 12 ani când au căzut prima dată bombe peste mine. A doua oară, aveam cincisprezece. Între cele două bombardamente m-am îndrăgostit pentru prima dată şi am fost obligat să învăţ germană sub ocupaţie germană. Am învăţat şi engleză, în secret, de la un gentleman care fuma tutun de pipă aromat. În acelaşi timp, am uitat, pentru prima oară, limba franceză (ulterior aveam să o uit din nou).
În sfârşit, într-un coteţ unde mă ascunsesem de bombardamentele anglo-americane, un imigrant rus, fost ofiţer al Armatei imperiale, a început să mă înveţe ruseşte din cărţi de poezii scrise de Fet şi Tyutchev, singurele cărţi în rusă pe care la avea. Astăzi, cred că învăţarea unor limbi străine a fost un fel de transformare în diferite animale vrăjite.
Am iubit doi Ioani – Ioan al Damascului şi Ioan Hrisostomul (Gură de Aur).
Succes în dragoste am avut mult mai mult în cărţi decât în viaţă. Cu o excepţie, care continuă până azi. Noaptea, în somn, mi-a ţinut dulce obrajii în palme.
Am fost cel mai necitit scriitor din ţara mea până în 1984, după care am devenit cel mai citit.
Am scris un roman sub formă de dicţionar, un al doilea în formă de cuvinte încrucişate, un al treilea ca o clepsidră, iar al patrulea, ca o carte de tarot. Am încercat să stau cât mai puţin în calea acestor romane. Cred că romanul este un fel de cancer – trăieşte din propria metastază.
Spre uimirea mea, cărţile mi-au fost traduse până acum de 73 de ori în diferite limbi. Pe scurt, eu nu am biografie. Eu am doar o bibliografie.
Critici din Franţa şi Spania au remarcat că sunt primul scriitor al secolului 21, dar eu am trăit în secolul 20, când trebuia dovedită inocenţa, şi nu vinovăţia.
Am ştiut că pe cei vii nu ar trebui să-i ating cu aceeaşi mână cu care i-am atins pe morţi în visurile mele.
Cele mai mari dezamăgiri din viaţa mea au provenit din victoriile mele. Victoria nu este răsplătită.
N-am omorât nici un om. Dar ei m-au omorât pe mine. Cu mult timp înaintea morţii mele. Ar fi fost mai bine pentru cărţile mele să fiu turc sau german. Am fost cel mai cunoscut scriitor al celei mai detestate naţiuni din lume – sârbii.
Secolul XXI a început pentru mine înainte de vreme, în 1999, când NATO a bombardat Belgradul şi Serbia. De atunci, fluviul Dunărea, pe malul căruia m-am născut, nu mai e navigabil.
Cred că Dumnezeu m-a binecuvântat cu o favoare infinită dăruindu-mi bucuria scrisului, şi m-a pedepsit în egală măsură, poate tocmai din cauza aceleiaşi bucurii.
*
Notă. Cărţile lui Pavić traduse în româneşte sunt: “Dicţionar khazar. Roman-lexicon în 100.000 de cuvinte”, “Peisaj pictat în ceai”, “Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru”, “Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit”, “Mantia de stele” şi “Celălalt trup”.
Imagine: televiziunea sârbă B 92. Sursa: youtube.com
*
Comentarii