Ziceam recent că monarhia ne-ar face bine psihic, statal, mental şi social. Azi, pentru că e 10 mai, încerc să dezvolt şi să aduc argumente.

Psihic. Studiile sociologice şi exprimările electorale ale românilor arată şi confirmă paternalismul nostru funciar. Avem nevoie de cineva, acolo, sus, despre care să credem că, pe de o parte, ne iubeşte şi ne ocroteşte, iar, pe de altă parte, la nevoie, ştie să ne conducă pe drumul sănătos şi nu lasă greşeala nepedepsită. A refula sau a nega explicit această trăsătură este contraproductiv.
E relevant faptul că primele două locuri ale topului “Mari români” au fost ocupate de conducătorii cu cele mai lungi domnii din istoria românilor, Ştefan cel Mare (47 de ani) şi Carol I (48 de ani), care au îmbinat rigoarea cu vocaţia de ctitor.
În acest sens, o restauraţie, fie şi cu o regină, ar aşeza măcar o instituţie – şi, ulterior, poate şi persoane potrivite – pe locul acela de unde românii aşteaptă ordine şi dreptate.

Statal. Pe plan intern, monarhia ar soluţiona sau ar atenua două probleme: 1) incapacitatea sistemului politic de a asigura “racolarea” şi promovarea până la vârful puterii a unor persoane cu greutate moral-intelectuală; 2) disputa oarbă pentru funcţia prezidenţială, care, fiind una între indivizi, face aproape imposibilă decantarea ideologică a partidelor şi, implicit, confruntarea bazată pe programe.
Cum? Aşezând un “supraeu” peste lumea politică, eliminând obsesia pentru şefia statului şi reorientând astfel electoratul înspre partide şi propunerile lor.
Pe plan extern, ar însemna, consecinţă evidentă, legarea României de regatele europene, un liant mult mai puternic decât cel politic al UE sau cel militar oferit de NATO, deoarece se întemeiază pe relaţii directe, personale şi de rudenie.

Mental. Aici cred că e vorba de liniştirea mentalului colectiv. De o relaxare pe care o tot căutăm şi care rămâne o Fata morgana a tranziţiei. Nici aderarea la UE n-a adus-o, pentru că acest obiectiv politic n-a fost unul provenit de jos, ci explicat de sus. Cât timp România nu-şi găseşte un drum propriu şi tot bâjbâie între idealuri nemărturisite, a trăi aici va continua să fie o nevroză, nu o bucurie calmă. În această perspectivă, cred că monarhia ar potoli semnificativ scârba şi escapismul.

Social. Puţinătatea veritabilelor modele de educaţie şi comportament ar beneficia de un sprijin de la cel mai înalt nivel. Decenţa, discreţia, bunul gust, rafinamentul ar redeveni valori şi ar contrabalansa răspândirea malignă a nesimţirii inculte. Adolescenţii ar descoperi că strălucirea devine vizibilă şi prin nobleţe, nu numai datorită lanţului gros atârnând pe piept.

Aceasta e schiţa ideilor mele. Ştiu, îmi puteţi contraargumenta imediat cu aşa-zisa “evoluţie” potrivit căreia republica ar fi un pas înainte, nici o ţară nu se mai “întoarce”, iar excepţia, nu-i aşa, confirmă regula. Aş aprecia însă dacă m-aţi contrazice în privinţa celor de mai sus. Pe text.

*