m-a întrebat mama, cu o indignare tristă, în timp ce ne uitam la ştiri.

Ce să-i fi răspuns?

“Ba da, mamă, mai există. Mai există milioane de oameni buni, sau măcar câteva sute de mii, poate doar zeci, dar care-şi văd de treabă, ştiu o meserie şi o ştiu bine, nu fură şi nu acceptă ce nu li se cuvine”.

Asta să-i fi răspuns?

De ce nu ajung (şi) ei la conducere, de ce nu pot să decidă, de ce numai ăilalţi ?, mi-am continuat singur interogatoriul. Unde e stricat mecanismul? De ce promovarea la vârful administraţiei publice, în funcţiile de cea mai înaltă răspundere şi onoare din stat, se supune altor reguli decât promovarea din restul (majoritar al) societăţii, care e una firească, întemeiată pe merite profesionale şi valori etice? Şi cât timp vor mai rămâne nepedepsite marile hoţii şi trădări pe care le ştim toţi?

Vă reamintesc ce spune un ministru când depune jurământul. Începe aşa: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român”. Oare câţi s-au dezis chiar de a doua zi? Pe câţi ar merita să-i trăznească pentru că au jurat strâmb? Câţi au pus mâna pe Biblie cu frică şi pe câţi ar trebui să-i vedem cu ea retezată, ca la mahomedani?

Dacă am fi într-un scenariu de ficţiune, aş paria că se va strânge o bandă de justiţiari care nu mai suportă să vadă cum o mână spală pe alta, iar amândouă, obrazul naţional. Şi că banda aceea va trece la execuţii în serie. Scurt.

Dacă am trăi în alte epoci, aş spune că această evoluţie “organică” nu poate duce decât la dictatură, situaţie în care marile dosare de corupţie ar fi soluţionate urgent, prin procese sumare şi condamnări exemplare. Şi, credeţi-mă, astfel de întâmplări ar avea o “largă susţinere populară”.

Dar suntem în democraţie şi vrem să o păstrăm. Cum putem ieşi însă din zodia executanţilor, a celor capabili de orice pentru funcţii sau pentru bani?

Căci aceasta e cea mai tristă definiţie: România e administrată de nişte executanţi şi primeşte lecţii de morală de la nişte trădători. Nişte nişte. Ambele categorii sunt dirijate din umbră de personaje pe care nu le cunoaştem deloc sau despre care ştim foarte puţin.

Şefii celor mai importante partide politice, structuri esenţiale în funcţionarea democraţiei, sunt, toţi, nişte executanţi: Boc, Geoană, Antonescu. Niciunul nu are o gândire autonomă, o viziune pe care să o aplice, şi nici vreo reuşită notabilă în profesia sa. Ei execută şi reproduc.

Miniştrii României sunt, şi ei, nişte executanţi. Câţi zbârnâie în domeniul peste care au fost numiţi? Şi să nu-mi aduceţi argumentul criteriilor politice. Nici o ţară din lume nu-şi permite să aşeze prostia şi tâlhăria peste economia naţională şi propria siguranţă. Ce ştiu Videanu – despre energie, Nemirschi – despre mediu, Udrea – despre turism, Nica – despre poliţie sau paraşutata Plăcintă – despre sport? Cum se descurcă Boc la negocieri internaţionale?

Există vreun exemplu mai edificator decât Ridzi pentru adevăratul scop al politrucilor noştri – acela de a-şi consolida puterea (pe care jură să o dăruiască), relaţiile şi statutul chiar cu riscul de a distruge eşafodajul de competenţă şi cinste obligatoriu în orice guvern responsabil? Mai are rost să “coborâm” cu analiza în judeţe, unde orice neica-nimeni poate ajunge să conducă o direcţie sau un inspectorat doar pentru că i-a cărat servieta liderului de filială sau pentru că a sponsorizat partidul cu câteva mii de euro?

Şi cine sunt cei care ne spun zilnic cum merg şi mai ales cum ar trebui, cum ar fi bine să meargă lucrurile? Cine ne dezleagă iţele situaţiei politice, cine sunt “formatorii de opinie” şi experţii cu principii? Cine sunt titularii cursurilor obligatorii de morală televizată?

Guşă – care i-a trădat pe toţi cei cărora le-a fost mână dreaptă, Roşca Stănescu – trădător al propriei meserii, Nistorescu – omul care şi-a trădat echipa fidelă, Păunescu – trădătorul condiţiei de biped, Stan – care îşi trădează boala, Gâdea – trădător al învăţăturii primite sau Chirieac – omul care şi-a trădat locul de muncă?

Cine?

Cine poate stopa răspândirea malignă, în politică şi în presă, a sistemului executanţilor? Aceasta nu e o lamentare, ci un sondaj de opinie. Ce soluţii avem?

Ce să-i răspund mamei? Nu mai există?