Wiki-lins
Nu conţinutul informaţional sau informativ al telegramelor pe care Ambasada SUA de la Bucureşti le trimite(a) la Washington reprezintă marea “dezvăluire” Wikileaks pentru România. Din această perspectivă, ele confirmă o zicere deşteaptă a lui Umberto Eco, dezvoltată în romanul “Cimitirul din Praga”: asemenea rapoarte sunt cu atât mai credibile “în centrală”, cu cât descriu lucruri deja cunoscute sau satisfac preconcepţii.
Şocul – cel puţin pentru mine, care mai visez o Românie demnă – este că nu avem curajul de a fi independenţi, de a ne alege singuri calea, nici măcar acum, când se poate.
Acesta e cel mai dureros adevăr care transpare din telegramele Wikileaks date publicităţii până acum: nimic nu-i împiedică pe liderii politici ai României să aibă o viziune şi să o pună în practică. Nimic, în afara propriei mentalităţi de slugi, a nevoii aproape patologice de a “face frumos” în faţa stăpânului asumat voluntar, de a-i turna bune şi rele, din proprie iniţiativă, în speranţa unei mângâieri pe creştet sau măcar a unui şut în cur, primit cu încântare şi asimilat drept binemeritat propulsor.
Rapoartele întocmite de diplomaţii americani conţin, în principal, două tipuri de informaţie: una, luată din presă, cealaltă, obţinută în urma vizitelor pe care tot felul de români cu funcţii le fac benevol la ambasadă. În ceea ce priveşte prima categorie, americanii trimit acasă sinteze realizate din fragmente care, toate, au apărut în mass-media. Nimic nou, nimic în plus. Funcţionează, şi aici, principiul Google: nu adevărul primează, ci blindarea din mai multe surse.
Situaţia devine dezonorantă în cel de-al doilea caz, al turnătorilor care, au, n-au treabă, se înfiinţează la ambasadă pentru a explica, pentru a înfăţişa, pentru a detalia, pentru a se asigura, pentru a strecura, alimenta, săpa, răsturna, voma. Trăda. Unii o fac convinşi că astfel rămân sau intră “în cărţi”, alţii execută, probabil, misiuni, de la serviciile noastre secrete sau de la ale altora.
Dar tot acest pelerinaj pe la reprezentanţa oficială a “Marelui Licurici” este o continuă şi indubitabilă probă de nimicnicie. Pentru că din telegrame rezultă, fără nici o umbră de îndoială, că România ar putea, la o adică, să-şi facă propria politică. (…)
*
Continuarea poate fi citită aici.