Vreau să văd

angajaţi din multinaţionale părăsind sfidători şedinţele cu powerpoint-uri lipsite de idei,

membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,

hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,

ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,

ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,

ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,

activişti care nu mai acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,

credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,

pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,

medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,

avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,

economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,

funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,

patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,

părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,

profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,

studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,

muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,

intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,

şi, în general,

vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,

nu doar după ce sunt daţi afară, nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă, nu la bere, nu în tribune, nu pe stradă, nu în general, nu la grămadă, nu la semnal, nu despre orice,

nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,

şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,

să se respecte pe sine,

să spună adevărul,

să nu mai înghită situaţia,

să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,

abia atunci va fi revoluţie în România.

*

*