Visul victoriei şi viitorul valorii

Să revenim la subiecte mai lumeşti, după cele două postări mult prea serbede care vizau discursul lui Putin.

Am nimerit aseară, din întâmplare, o “ştire” din calupul de sport al “Observatorului” (Antena 1) şi m-am îngrozit. (Spun “din întâmplare” pentru că, de câţiva ani, prefer Jurnalul TVR1, cu tot cu rubrica Sport, pe de o parte pentru că nu mă interesează latura poliţienească a actualităţii, iar, pe de altă parte, ca să nu-mi fie ruşine că fac parte din breasla presei).

Ce informaţie conţinea respectiva “ştire”, transmisă de Simona Pătruleasa cu entuziasmul care o defineşte? Că, la Australian Open, Federer lovise o minge cu capul, extaziind, vezi bine, tribunele după încheierea unui punct, şi că, pe un alt continent şi într-un alt sport, Shaquille O’Neal îşi sărutase un adversar pe chelie, stârnind, cum altfel, reacţii pe măsura faptei sale antologice. Elementul comun al celor două momente, liantul care justifica asamblarea lor în aceeaşi ştire de câteva secunde era… capul. Federer îl folosise pe al său, Shaq, pe al altuia.

Ok. Nu despre tabloidizarea ştirilor sportive este vorba în această postare, aşa cum, poate, v-aţi aştepta. Nu despre derizoriul în care au fost scufundate informaţiile din această lume exemplară a voinţei care e sportul. Nu. La altceva m-am gândit.

Mi-am amintit de copilul care eram. Şi care, de pe la 8-9 ani, căuta, depista şi asimila orice informaţie legată de sport, de la victoria târzie a lui Ilie Năstase la Kuala Lumpur, consemnând en passant izbânda “cocoşului” Hinault în Turul Franţei, până la golul înscris de Lacombe în secunda 40-şi-ceva a unui meci de la Mundialul argentinian. Asta, ca să nu mai spun nimic despre Divizia A şi nici despre campionatele şi “cupele” din camera mea, disputate pe cartonul verde în care jetoanele albe purtau cu glorie numele lui Falcao, Strachan sau Breitner.

Unde vreau să ajung? La modelarea unui creier de copil. Sunt convins că şi puştii de azi ştiu pe de rost primul “11″ al lui Liverpool sau al lui Juve, că şi ei înghit pe nemestecate tot ce înseamnă informaţii şi imagini din sport, că şi ei rod prosoapele viitorului la orice meci al naţionalei, fie ea de fotbal, handbal sau polo.

Ce compilează, inconştient, un astfel de copil din ştirile de tipul celei descrise mai sus?

Că sportul nu se practică pentru izbândă mentală şi sănătate fizică, ci pentru a furniza relaxare. Ca o sursă de entertainment destinată altora. Modelul învingătorului este înlocuit de exemplul bufonului. Tăria psihică este redusă la tăcere de vacarmul histrionismului, iar triumful de pe teren, neglijat din cauza râsetelor tâmpe trase pe bandă. Sitcomul materiei cenuşii.

Ce va discerne acel copil pasionat din interacţiunea sa cu mass-media?

Că lumea lui, cea a victoriilor şi înfrângerilor scrâşnite, e irelevantă în lumea adulţilor. Că există riscul să munceşti cu osârdie şi să ai confirmări, dar apreciat să fie prostul clasei care ţi-a pus coarne în fotografia de la final. Că între visare şi împlinire nu stă efortul concentrat, ci o structură sticloasă, de neînţeles, ai cărei reprezentanţi n-au intrat niciodată pe teren, la bătaie, ci doar la antrenamentul din pauze, să atingă şi ei mingea aceea fermecată.