VIDEO Conferinţa lui Andrei Pleşu la Cluj. Şi o senzaţie

Unii vor fi zicând că e vorba şi despre snobism, dar eu cred că nu. Cei peste o mie de clujeni – sute dintre ei, rămaşi fără loc – care au participat aseară la conferinţa lui Andrei Pleşu, în Sala Mare a Casei Universitarilor, m-au făcut să mă simt ca înainte de 1989. Aceeaşi înghesuială de eveniment rar, dar, mai ales, aceeaşi senzaţie că oamenii au nevoie să înveţe de la cei mai buni, că s-au săturat de urât şi de rău, că ar alege altceva dacă “altceva”-ul ar veni către ei.

Sentimentul de supapă al fiinţei .

Paradoxal, cei mai tineri, fără să ştie, încep să fie roşi de aceeaşi foame pe care o trăiam noi în anii ’80. Mă refer, bineînţeles, la aceia care-şi pun probleme, care nu înţeleg ce li se întâmplă şi pe care această alienare îi bântuie. Ei îşi caută modele umane şi repere culturale cu aceeaşi disperare cu care ne bucuram noi, pe-atunci, de filmele aduse de Mircea Dumitrescu la cinematecă, de un concert Harry Tavitian ori de vreun roman la modă, cumpărat “pe sub mână”.

Pe sub mână e şi viaţa lor de acum, a celor de 20-25-30 de ani. Aceeaşi dezorientare, sporită de inundaţia soioasă de la tv, aceleaşi izolări şi schimburi fugare de cărţi, filme şi muzici (doar că pe net), aceeaşi – repet – nevoie ca unul mai bătrân să le dezvăluie, cu răbdare, încotro ar fi mai bine s-o ia şi, dacă se poate, şi de ce, şi cum.

Sute de oameni au stat aseară în picioare, două ore, ca să evadeze într-o lume unde nuanţele unui cuvânt pot produce spectacol. Nu sunt mulţi, ştiu, dar semnele există. Pânza freatică a normalităţii e intactă.

*

Conferinţa lui Andrei Pleşu, pornind de la cartea sa “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, durează de la minutul 8 şi 50 de secunde până la 1h 12′ 30″. Faceţi-vă timp. E sclipitor.

*