TIFF Lounge (6): mersul pe sârmă la Corneliu Porumboiu
Regizorul Corneliu Porumboiu e genul de tip cu care ai vrea să fii prieten. E deschis, prompt în replică şi hâtru – are umorul acela moldovenesc creat din intonaţie şi o ironie discretă, lipsită de răutate. A fost cel mai destins invitat de la TIFF Lounge, fără niciun fel de aere sau scăpări de trufie. Şi din acest motiv, unele părţi din cele 70 de minute ale întâlnirii îşi pierd relevanţa, odată transcrise. Iată ce a rămas…
Foto: Vlad Plăiaşu/ TIFF
*
- Am citit că, de la atâtea interviuri, câteodată simţiţi că vă dedublaţi. Aşa că încep altfel şi aş vrea să-mi spuneţi ce nu vă întreabă niciodată ziariştii şi aţi vrea să povestiţi…
- Nu m-am gândit niciodată… Într-un fel, eu văd asta ca parte din meseria mea. Mai ales în străinătate, filmele noastre sunt filme mici, care nu au bugete foarte mari pentru distribuţie şi promovare. În măsura în care presa e interesată de ele, trebuie să te duci să faci aceste interviuri. E ca o datorie… De exemplu, “Poliţist, adjectiv” încă n-a fost lansat în câteva ţări. În Anglia va fi lansat undeva în iulie. Practic, timp de un an, eu am călătorit cu filmul, făcând interviuri…
- Pe unde?
- Am fost în State, în Rusia, în Franţa, Israel, Suedia, Olanda, în foarte multe locuri. Şi, bineînţeles, la un an după ce ai terminat filmul, nu prea mai ai chef să vorbeşti despre el.
- Unde au rezonat cel mai bine spectatorii?
- Eu nu pot să-mi dau seama de asta, pentru că merg, fac interviurile, iar filmul e lansat după două-trei săptămâni, o lună, trei luni…
- Deci, nu staţi în sală măcar la una dintre proiecţii…
- Niciodată. Dar, ca număr de intrări, a funcţionat foarte bine în State şi în Canada, unde a avut şi o presă foarte bună. (…)
- “A fost sau n-a fost?” a strâns 13.000 de spectatori în cinematografele din ţară, iar “Poliţist, adjectiv”, cam 12.000… Aveţi cifre şi pentru străinătate?
- Mai ştiu la “A fost sau n-a fost?” câteva cifre. În Franţa a făcut undeva între 80.000 şi 100.000 de intrări.
- Nu e frustrant? Bine, e vorba de o altă populaţie, dar…
- Da, e altă educaţie… În Argentina a făcut peste 30.000, în Italia cam 30.000. În ţările astea a funcţionat foarte bine.
- De “Poliţist, adjectiv” ce ştiţi?
- Acum rulează în Franţa. Ştiu că în prima săptămână a făcut 8.000. E altceva, se raportează numărul de spectatori pe o copie. De aici vine şi profitul…
- Îşi recuperează investiţia un asemenea film?
- Din câte ştiu eu, în Franţa, orice film care face mai mult de o mie de intrări pe copie aduce profit.
- Şi câte cópii se distribuie?
- Al meu, “Poliţistul…”, are 15 cópii în Franţa, dar “Avatar”, de exemplu, cred că e distribuit în 3.000 de cópii în Franţa…
(întrebare din sală) – Care a fost primul film pe care l-aţi descărcat ilegal de pe net?
- Nu prea fac asta.
(acelaşi) – Nici în adolescenţă…?
- În adolescenţă, vedeam filme pe VHS, Bruce Lee, de-astea
(din sală) – Ţi-ai găsit vreodată un film prin piaţă? Wim Wenders spunea că, în Moscova, şi-a găsit 8 filme pe un singur DVD, în piaţă, la un dolar…
- Nu-s atât de important
(din sală) – Ăsta e un semn pozitiv…
- Da, înseamnă că interesează într-un fel. E flatant. Decât să nu-ţi vadă nimeni filmele… Pe de altă parte, cred că se pierde mult, mai ales dacă e o copie proastă, sau dacă e piratată în sală, e o oroare… Asta e problema: au fost 10 ani în care publicul n-a mai venit la cinema. Or, ţările care au avut experienţa asta e greu să recupereze publicul. Dacă nu ştii atmosfera din sală, dacă nu te preocupă culoarea, încadratura, limbajul cinematografic până la urmă, atunci pierzi foarte mult din receptarea unei film. Dacă n-ai educaţia asta, e foarte greu s-o recuperezi de pe DVD sau după o copie piratată…
- Îmi spuneaţi înainte să începem că, încet-încet, lumea se întoarce la cinema. Aveţi semnale în sensul ăsta?
- De la “Avatar”… Sincer, e foarte bine: “Avatar” a făcut 800.000 de intrări în România. Până la urmă, toţi am început să citim cu “Cei trei muşchetari” şi poate unii au ajuns apoi la Kafka sau la alţii…
- Deci nu sunteţi atât de pornit împotriva “Avatar”…
- Nu, pentru că te formezi cu filmele, intri într-anumit mediu pe care apoi începi să-l guşti, poţi să-ţi pui probleme, dar primul pas ăsta e. Asta e baza, asta-ţi aduce un prim public.
- Îmi ziceaţi de nişte procente în România: 70% din publicul de cinema e în Bucureşti…
- Da, şi Clujul are cât restul ţării la un loc, fără Bucureşti. Dar cred că Bucureştiul are deja către 80%, pentru că s-au mai deschis nişte mall-uri şi merg foarte bine. E bine pentru Cluj, pentru că, dacă nu era TIFF-ul, nu era nici acest interes. Dar e trist pentru oraşe ca Iaşi, Timişoara…
- Acum este festival de film şi la Iaşi…
Actriţa Anamaria Marinca, din sală: – Nu s-au mai primit bani de la CNC pentru ediţia a doua. (…)
*
(voce din sală) – Eu vreau să vă întreb despre cele două filme pe care le-aţi făcut, în care abundă bărbaţii în rolurile principale
- Da, nevastă-mea îmi spune că-s misogin…
(aceeaşi) – … nu neapărat. De exemplu, în “A fost sau n-a fost?”, discuţiile care se purtau în bucătărie…
- Erau ţinute până-n emisiune (emisiunea tv care acoperă mai bine de jumătate din film – n.M.M.). Şi în “Poliţist, adjectiv”, erau la un nivel care funcţionează în zona semantică, zona care mă interesează. Trebuie să controlez asta cu foarte mare atenţie, pentru că, dacă “te duci”, filmul devine despre altceva.
(aceeaşi) – A propos de zona semantică, am citit o cronică străină la “Poliţist, adjectiv” în care se vorbeşte despre Derrida. Vă gândiţi la lucrurile astea, la semnificat şi semnificant, când scrieţi un film?
- Îmi place Derrida şi am citit. Derrida, Delleuze, sunt autori pe care-i citesc. Cu siguranţă iau nişte concepte de acolo, dar nu le urmăresc. Aia mi s-a părut o critică foarte bună, ca referinţă, dar niciodată nu spun asta… V-o spun vouă, acum, dar fiecare are lecturile lui, e interesat într-o anumită zonă. Mie nu-mi place să vorbesc despre asta, dar autorii ăştia mă interesează şi, probabil, se văd în film într-un anumit fel.
(altă întrebare din sală) – Mai aveţi zone sau scene tabu? Mă refer, de exemplu, la “A fost sau n-a fost?”, unde în fiecare personaj exista un nivel de conflict personal, pe care îl tot dezvoltaţi până la emisiune şi în cadrul emisiunii…
- Nu pot să zic că-s zone tabu. Nu intră în cinemaul pe care-l fac acum. Când faci un film, ţi-l ordonezi, îţi propui o temă, cauţi, scrii, rescrii, revii, nu e nimic matematic. Ajungi ca subiectul să fie ceea ce este pe ecran. Nu plec aprioric, că nu-mi place sau am ceva tabu; mă duc şi urmăresc personajul. Gândindu-mă retrospectiv, pot să reevaluez sau să spun că nu-mi place un anumit tip de film. La mine, viaţa particulară e ceva, iar cinemaul e altceva. E o diferenţă foarte mare şi nu cred că merită să spui ceva “din casă”… A priori, n-am nimic. În Anglia, am fost întrebat de o româncă de acolo de ce nu sunt femei în filmul meu, “adică ele n-au făcut revoluţia română?”…
- Eu sunt curios cu privire la altă temă – problema timpului real. Vă preocupă, mai ales, în “Poliţist, adjectiv”, să nu mai spuneţi o poveste în forma clasică, ci, pe cât posibil, spectatorul să fie alături de personaj…
- Cred că cinemaul şi-a pierdut, în timp, un lucru foarte important, din cauza unei presiuni a story telling-ului, a scenariului foarte precis: şi-a pierdut dimensiunea cinemaului mut. În care tu afli despre un personaj prin dialoguri: e caracterizat, prin dialoguri şi prin situaţii, de alte personaje. Astărzi, foarte rar vezi un anumit timp de a fi, foarte rar vezi un cinema interesat de mişcare, de body language. Astea sunt lucruri pe care eu, unul, sunt interesat să le recuperez într-un fel şi cred că sunt mult mai importante decât un anume fel de scriitură comercială.
- Există o dorinţă de a aduce acţiunea în prezent, ca să nu simţi niciodată ce va urma?
- Nu, cred că e o căutare, care nu se întâmplă doar în România. Sunt foarte mulţi regizori tineri, argentinieni, thailandezi etc, care fac aşa-zisele filme lungi, dar care, de fapt, caută altceva de la cinema. Ce impune Hollywood-ul e povestea. Tu, ca spectator, trebuie să intri în poveste. Intri în zona asta de investigaţii – cine l-a omorât pe ăla? ş.a.m.d.-, sau empatizezi într-un anumit fel. Or, cred că cinemaul e altceva. Foarte mulţi au ajuns să fie interesaţi de opera în sine. Ca la muzică: fac un lucru coerent în sine şi după aia îţi vine spectatorul. Nu-i dai tot…
Anamaria Marinca: – …nu-l seduci, nu-l manipulezi…
- Da, da, da, adică eşti interesat de opera în sine. Dai un anumit timp de a fi, un anumit fel de propunere estetică, un timp de montaj… Mai ajutaţi-mă…
(din sală) – Nu există riscul de a pierde un anumit tip de spectator? Adică vă rezervaţi cumva dreptul de a avea în sală numai spectatori de un anumit nivel…
- Eu nu cred aşa. Când fac un film, mă gândesc ca produsul să fie coerent prin el însuşi. Dup-aia va veni spectatorul. În orice oraş din ţara asta, dacă dau filmul meu, în sală vor fi doi oameni mai culţi şi mai deştepţi decât mine, care vor percepe filmul. Într-un fel, cred că eu am un respect mai mare faţă de spectator… Ştiu că fac filme de nişă. Cinemaul are forţa asta, e o artă foarte populară, poate cea mai populară, dar eu ştiu de la început că sunt în altă zonă şi nu vreau să intru în cealaltă zonă. Dar există un public foarte mare şi pentru tipul ăsta de film.
(întrebare din sală) – Există un gol foarte mare între “noul val” al cinematografiei româneşti şi ceea ce vedem noi în mall-uri. Există filme care nu mai ajung la noi. Cum facem trecerea, cine umplă golul?
- La mall, evident, un film nu ar putea să reziste în competiţie cu “Avatar” sau cu “Alice în ţara minunilor”. În străinătate, lucrurile astea sunt împărţite: ai cinema cu film de autor şi cu publicul lui, există cafenele, un anumit spirit… Din păcate, foarte multe filme nu se văd la noi; “Panglica albă”, al lui Haneke, care a luat “Palme d’or”, a avut 1.000 de intrări. E sinistru. “Entre les murs”, care pentru mine e un film foarte bun, a avut 2.000 de intrări. E un lucru care trebuie susţinut, ţine de un program, ţine de un fel de filosofie culturală, care trebuie implementată de minister…
- Există, din ce înţeleg, şi o ruptură de comunicare. În continuare, publicul se aşteaptă ca şi regizorii noştri să facă acest tip de filme. Înseamnă că mesajul transmis nu e suficient de clar – “Noi nu facem aşa ceva, nu vă mai aşteptaţi de la noi…”
- Nu cred că asta e. MediaPro a făcut film după telenovela care, la televizor, avea milioane. Şi, totuşi, la cinema nu s-a dus nimeni. Au făcut cu manelişti, pe care-i ascultă toată lumea, sunt foarte populari, şi nimeni n-a venit la cinema. E paradoxal. MediaPro a încercat filme cu reţetă de succes, manelişti, fete frumoase, dar nu funcţionează. Mi se pare o discuţie falsă. Eşecul producţiilor MediaPro ar trebui să dea de gândit. Un serial care funcţiona foarte bine la televizor, odată făcut film, să aibă 3.000 de intrări, sau 15.000, cât un film de-al meu…
Scena-cheie din "Poliţist, adjectiv"
*
(din sală) – Am şi eu două întrebări. De unde trebuie să începem ca să construim o industrie de film? Şi a doua: discutam cu Călin Netzer şi el spunea că forma de exprimare care a plecat de la “Marfa şi banii” tinde să devină suficientă, şi ar trebui ca fiecare regizor să se individualizeze…
- Ce a fost bine în anii ‘90 a fost că studiourile au lucrat foarte mult – Castel, MediaPro etc – şi au format o generaţie de tehnicieni. Noi încă n-avem anumite meserii de film – efecte speciale, computere, animaţie… Noi avem găuri foarte mari. Dacă se va cere, atunci se va dezvolta industria de film. Dacă nu, va rămâne la nivelul de cinema de autor. În România, e imposibil ca filmul să fie un business. De-aia prestăm servicii.
Cinemaul de autor este susţinut de stat, peste tot în Europa. Partea cealaltă, a industriei, a entertainment-ului, a cinemaului popular, nu-i treaba mea, dar mi-e teamă că nu se va întâmpla prea curând. Noi am pierdut generaţia aceea care mergea la cinema…
La a doua întrebare, fiecare regizor merge în zona lui. Suntem diferiţi şi asta se vede în film. Acum e o plajă foarte mare, de la Adrian Sitaru, care face un cinema foarte special, Radu Muntean, care s-a dus în zona intimistă, la zona mai politică, a mea, Puiu sau Mungiu… Deci, uşor-uşor, lucrurile se diversifică. Dar, revenim: dacă n-ai feedback de la public, nu poate funcţiona ca industrie…
(din sală) – Există vreo operă literară pe care ai ecraniza-o?
- Cred că literatura e altceva. Poate, la un moment dat, aş lua un fragment şi l-aş prelucra, dar niciodată n-aş face o ecranizare. Mie îmi place foarte mult să scriu. Sunt puţin autist şi mă regăsesc în scris. Nu cred că aş lucra foarte curând pe materialul altcuiva. (…)
- A propos de autism, zicea Dragoş Bucur că pe platou sunteţi dictator, pe cât sunteţi de normal în viaţa de zi cu zi. Ce mecanism psihologic se declanşează când filmaţi?
- Nu-mi dau seama. Ţin minte că, la un moment dat, mă uitam la fotografiile făcute pe platou la “A fost sau n-a fost?” şi nu zâmbeam în niciuna. Era o comedie, 30 de zile de filmare, şi nu zâmbeam… Pentru că ai presiunea, trebuie să intri într-o anume atmosferă. Faci un film la câţiva ani şi n-ai foarte multe şanse. E ca mersul pe sârmă, pentru că, dacă nu-ţi iese un film, e foarte greu să-l faci pe următorul.
E o artă foarte scumpă şi trebuie să certifici de fiecare dată. O zi de filmare e 10.000 de euro, cam ăsta-i preţul. Trebuie să te ţii de ritmul ăla, în principiu se filmează 3 minute de finit pe zi, ai program, trebuie să-l urmăreşti… Eu încerc să mă pregătesc foarte bine, acord multă atenţie etapei prospecţiei, casting-ului, repetiţiilor, astfel încât să nu improvizez prea mult pe platou, să lucrez doar nuanţe la filmare.
(întrebare din sală) – Legat de ruptura care există între public şi cineaşti, crezi că ar fi oportună introducerea unui tip de educaţie cinematografică în programa şcolară?
- Măcar vizuală. La noi nu există educaţie vizuală. Noi venim cu o educaţie majoritar literară. Dacă te uiţi, de exemplu, la poze făcute de un român, o să fie cu Turnul Eiffel mare, să-l prindă… Ei sunt mici, jos. Orice francez ştie să cadreze, pentru că ei văd muzee, ştiu ce înseamnă compoziţie. Asta ne handicapează foarte mult în zona estetică. De multe ori, comentariile de la noi nu se referă la tăietură, mizanscenă, cadraj, ci rămân, până şi critica, la nivel de comentariu literar, în sensul liceal. Dar nu se intră în discuţiile care fac limbajul cinematografic. (…)
(din sală) – Ce părere aveţi despre coloana sonoră în filme?
- Cred că muzica e cea mai pură artă, şi cea mai puternică. Nu sunt de acord ca ea să construiască o stare, nu-mi place muzica pe post de comentariu. Dacă vine din poveste, e ok, dar nu lipită peste… Filmul stă foarte mult în relaţie, de-aia îmi plac cadrele lungi şi mişcarea în cadru, unde totul e relaţie. Cred că asta trebuie rezolvată acolo, fără muzică. (…)
(din sală) – Crezi într-o valenţă educativă sau moralizatoare a cinemaului?
- Eu, unul, nu. Am crezut la un moment dat, dar nu mai cred. (…)
(tot din sală) – Vă tentează să lucraţi în 3D?
- Nu mă tentează, că nu văd aşa, dar trebuie regândit modul de a filma. Acolo nu are funcţiune prim-planul, de exemplu. (…) Ca tehnologie, 3D-ul există din anii ‘70. Publicul de cinema e între 16 şi 24 de ani, asta e marja pe care merge Hollywood-ul. Problema e că publicul ăsta a părăsit sala din cauza jocurilor video şi a acestui tip de interactivitate. Iar ei, ca să-l recupereze, au venit cu 3D-ul.
Din păcate, toate mediile din ziua de azi se duc spre spectator. Dacă, înainte, te duceai la cinema şi vedeai povestea pe un ecran mare, acum totul se duce spre spectator. Deja încep să facă filme în care tu alegi continuarea… S-a inversat raportul, pentru că aşa se câştigă. Acum, spectatorul a crescut şi totul e pentru a-l satisface, totul s-a dus într-o zonă de plăcere. Ca filosofie, totul s-a schimbat, dar n-ai cum să opreşti asta. (…)
*