“Specialiştii în nimic”. Un eseu despre acele facultăţi umaniste care produc muncitori necalificaţi

Fostul meu profesor de la UBB Claude Karnoouh – a cărui aroganţă studiată nu mi-a plăcut niciodată şi de care mi-a fost chiar milă prin ’94-’95, când, la un curs, ne-a spus că nu înţelege de ce se luptă cei din Bosnia pentru nişte dealuri stâncoase şi lipsite de vegetaţie – publică, pe blogul revistei “Cultura”, un scurt, dar bine întemeiat eseu despre sistemul universitar românesc, având ca punct de plecare declaraţiile pripite ale preşedintelui Băsescu referitoare la prea numeroşii “filosofi” care ar ieşi din şcoala noastră.
Reproduc un fragment, dar vă recomand să citiţi tot eseul profesorului francez, care a predat mai bine de 10 ani în România şi cunoaşte, deci, lucrurile “la firul ierbii”. Sublinierile îmi aparţin.

*

<(…) Cred că preşedintele Basescu a comis o eroare de interpretare a informaţiilor care i-au fost furnizate de către consilierii însărcinaţi cu probleme educaţionale, mai precis, privind învăţământul universitar. Desigur, ţara duce lipsa de muncitori calificaţi, atât în domeniile tehnice cât şi în turism; asta vede toată lumea, fiindcă cei competenţi şi întreprinzători, cei mai buni ingineri şi studenţi au plecat să-şi valorifice abilităţile în străinătate, acolo unde corupţia e mai mică, iar şansele de promovare parcă un pic mai îndatorate meritocraţiei. Cu toate acestea, să fim drepţi, mediul universitar românesc nu “fabrică” filosofi pe bandă.

De cincisprezece ani, universităţile româneşti, atât cele private, cât şi cele publice (chiar dacă diferenţa public/privat e tot mai greu de făcut din pricina aplicării mafiote a legii privind autonomia universitară), “fabrică” din ce în ce mai puţini filosofi. În schimb, de mai bine de cincisprezece ani, universităţile româneşti s-au pus pe produs specialişti “în nimic”, specialişti în simulacre de ştiinţă, cea mai mare parte dintre ei incapabili să pună unul lângă altul două argumente şi cinci detalii empirice în două fraze coerente. Cu fiecare an, piaţa de muncă românească se “îmbogăţeşte” cu o cohortă de pseudo-licenţiaţi în ştiinţe politice, jurnalism, comunicaţii, studii europene, management cultural şi alte baliverne prin care se propagă incultura, vidul conceptual sau mai rău, vidul spiritual, şi un tip de comic involuntar demn de cele mai vârtoase manifeste dadaiste. Nici că i-ar fi trecut prin cap vreodată lui Tristan Tzara să aibă asemenea discipoli!

E vorba aici, în fond, de marea escrocherie universitară românească. Pentru un bănuţ în plus şi pentru a reuşi să administreze universitatea ca pe o întreprindere comercială oarecare, mandarinii postcomunişti au mirosit că e rost de câştig prin proliferarea disciplinelor cu titluri pompoase, cică foarte sincronizate cu discursul postmodern şi împotriva clasicismului mic-burghez la care ajunsese comunismul naţional în faza lui terminală. Nici picior de mandarin n-a cugetat însă vreo secundă la conţinutul disciplinelor sus-zise, nici, în numele liberalismului lor mimetic şi imbecil, la viitorul profesional al tinerilor momiţi.

Sunt acestea nişte discipline care, în programele universităţilor serioase, reprezintă specializări pe care le alegi numai după ce ai urmat ani buni de studiu. Nu poţi să fabrici specialişti în ştiinţe politice fără excelente cunoştinţe de drept public şi privat internaţional, de istoria diplomaţiei, şi nu numai de istorie europeană, dar şi de istorie a economiei mondiale (fiindcă mondializarea generalizată a relaţiilor dintre state e o altă realitate tangibilă, nu un vis utopic al câtorva gânditori politici), sau fără cunoştinţe de antropologie, fiindcă există fenomene culturale singulare care influenţează felul în care este concepută politica şi care constituie sursa anumitor mişcări sociale şi politice cu efecte internaţionale.

În România, aceste diverse facultăţi umaniste “postmoderne”, la care se predă intensiv ignoranţa (…), nu sunt, la urma urmei, decât nişte uzine de şomeri. Şomeri nu pentru că ar refuza să se angajeze pe un post inferior gradului lor de pregătire, ci pentru că nu sunt în stare să facă decât meserii care nu cer nicio calificare: băiatu care-aduce pizza, vânzător-vânzătoare de nimicuri, recepţioneri, bone, femeie de serviciu sau, pentru fetele frumoase şi îndrăzneţe, hostese pe la diverse localuri. Într-adevăr, pentru a fi mecanic, instalator, zidar, tâmplar, dulgher, lăcătuş, croitor, cojocar, ceasornicar, infirmier, trebuie să cunoşti serios domeniul, şi până atunci, să faci ani buni de ucenicie. Un meşter bun e cu atât mai respectat, mai mult decât un semidoct care se crede savant şi care nu ştie decât să învârtă ad nauseam nişte limbi ieftine de lemn pe la televizor, îndopând masele de cretini şi pretinzându-se ecoul oamenilor din popor (…)>