Sindromul Mona Muscă: disproporţia generalizată dintre faptă şi răsplată

Mona Muscă este ilustrarea optimă a incongruenţei româneşti dintre faptă şi răsplată. Vidul de modele autentice a determinat o asemenea aşteptare, o asemenea sete, încât un personaj rezonabil care se străduieşte şi reuşeşte să nu comită gafe majore în primele faze ale prestaţiei sale publice are mari şanse de a fi îmbrăţişat şi propulsat foarte sus, mult mai sus decât, poate, i s-ar cuveni. Reciproca, adică descensiunea bruscă, este şi ea la fel de valabilă: este suficient ca un astfel de căţărător să fie prins cu o vulnerabilitate relativ minoră pentru a pierde tot ceea ce câştigase.

Te credem, dar să fii perfect. Te susţinem, dar să nu ne înşeli. Iar dacă nu te mai vrem, te ucidem direct.

Şi într-un sens, şi în celălalt, prea multe etape sunt arse, prea puţine popasuri intermediare sunt respectate, prea repede se produc extazele şi prea uşor se iau deciziile de asasinat mediatic.

România e o pepinieră de excepţii de la Principiul lui Peter. Oameni care n-au ce căuta într-un post, în special într-unul de răspundere mare, ajung să-l ocupe din cauza defectării aproape ireparabile a sistemului social de promovare. Odată instalaţi acolo, au mai întâi grijă să elimine ameninţările şi să se înconjoare de fideli care nu e neapărat să fie ştiutori de meserie. Aşa proliferează şi corupţia, pentru că şeful incapabil îl susţine pe subalternul slugarnic, iar acesta, la rândul său, îi devine tranşeu şi pavăză, replicând totodată la nivel inferior acelaşi tip de “management”.

După faptă, în România nu urmează răsplata pe măsură, ci, eventual, solicitarea de a comite încă o faptă. Răsplata, la noi, e consecinţa frecventă a faptei-lipsă. Mai degrabă ceea ce nu faci, ceea ce nu spui, ceea ce nu eşti te face remarcat într-un astfel de sistem.