Scrisoare către cei dinăuntrul limbii române

Ce poţi să faci? Asta e singura întrebare importantă în aceste zile de furie uimită. Până unde vor mai merge? Cât să mai rabd? Ce variante am împotriva imposturii?

Ce poţi să faci tu, cel care citeşte, pentru viaţa ta, pentru copiii tăi, pentru ţara ta?

Ştiu că te-ai gândit. De fiecare dată când îţi pui problema, scârba ţi-e domolită de o dragoste fragilă, pe care nu o prea cunoşti şi ai vrea s-o alungi. În definitiv, ce datorie am eu faţă de România? Niciuna. Aşa îţi spui şi, pentru că îţi spui aşa, nu rezolvi nimic.

Ai putea să emigrezi. Ai luat în calcul posibilitatea asta de atâtea ori şi, totuşi, o respingi. Tot ce ştii să faci se leagă de limba română, trăieşti înăuntrul limbii române, eşti unul dintre angajaţii ei, iar asta te împlineşte. Nu-ţi trece niciodată prin cap să faci grevă, ba chiar îi eşti recunoscător angajatorului că îţi permite să-ţi câştigi pâinea.

O emigrare e, mai întâi de toate, o părăsire a limbii române. E curajul de a-ţi reseta creierul, pentru că limba în care ai crescut e reţeaua originară a minţii tale. A te muta înăuntrul altui spaţiu lingvistic nu poate să fie decât o reprogramare de ordin tectonic. Şi nu oricine are spiritul sau inconştienţa unui aventurier neuronal.

Ai putea să te retragi din realitatea cunoscută. Să nu te mai uiţi la televizor (sau doar la filme şi sport), să îţi refuzi interesul pentru tot ce înseamnă eveniment politic, să te înconjori de bucurii casnice şi de cărţi. Să încerci să nu-ţi mai pese ce e cu “societatea”. Nici măcar nu-ţi place cum sună acest cuvânt, “societatea”. Întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, am o singură viaţă, nu vreau să îmi mai bat capul cu salvarea unei comunităţi care nu vrea să fie salvată.

Au făcut-o mulţi alţii în vremea comunismului şi apoi şi-au găsit proptele justificatoare. Şi e ceva, acolo, înăuntru, care-ţi spune că nu vrei să fii ca ei. Nu vrei să te minţi până la capătul vieţii că ai rezistat nerezistând. Partizanii n-au biblioteci. Misiunile sunt diferite.

Chiar: cine-a apărat limba română? Amărâţii ăia de mâncau rădăcini şi care nu-şi făceau foc, iarna, să nu fie prinşi, ori noi, ceilalţi, care ne-am adaptat, pliat şi refugiat în lectură?

Ai putea să ieşi în stradă. Să fii şi tu un activist, să iei o portavoce şi să descoperi o cauză care să-ţi acapareze voinţa. Ai putea ajunge să crezi că asta e ultima şi unica soluţie – violenţa, căci violenţă pură, provocarea propriilor demoni, şi nu altceva, e ceea ce se anclanşează la orice protest.

Ai putea să te laşi în voia iluziei că “revoluţia” poate fi ţinută sub control, că aceia care mărşăluiesc mai au vreun cuvânt de spus, ulterior, în faţa celor care negociază în numele lor. Dar asta ai mai trăit-o şi-ar fi o dovadă de nebunie să nu înveţi nimic din ce-a fost atunci, în direct, când făcuseşi ochii mari că tot ce se vede e adevărat.

Sau ai putea, pur şi simplu, să îţi aduci aminte că totul se petrece înăuntrul limbii române. Şi că acolo sunt şi boala, şi leacul. Că, de fapt, ceea ce trăim e o rupere a clasei politice de limba română, ca şi cum cele două ar fi evoluat şi devenit mulţimi disjuncte, fără nici un element comun.

Şi această rupere, deşi pare o jucărie, e un fenomen metafizic, iar soluţia nu poate fi decât de acelaşi nivel al existenţei. De aceea, şi nu întâmplător, cei care au intrat în alertă, cei mai îngrijoraţi, seismografele sociale, sunt oamenii care au de-a face zi de zi cu limba română, cei care sunt una cu ea, scriitorii, artiştii, câţiva jurnalişti, comunitatea celor care n-au renunţat la citit.

Ei sunt exilaţii din interior, imigranţi în propria ţară, ei sunt retraşii din centru, marginalii care resimt fizic descentrarea, manifestanţi în inimile lor, purtători de pancarte invizibile şi portavocea neauzită a limbii române.

Pentru că ei se găsesc acum, împreună, în acea stare prin care Nichita Stănescu descria poezia, o tensiune semantică, o căutare-aşteptare a sensului, a acelei viziuni care precede scrisul. Şi care, să nu vă temeţi, va fi scrisă. E în firea lucrurilor. Şi abia atunci, când va fi scrisă, când cuvintele vor rezona într-un înţeles comun şi mai înalt, când tensiunea de acum se va fi metamorfozat într-un text electrizant şi armonic, atunci vom şti ce avem de făcut.

*