Sărbătorirea viului

Mă tot gândesc, de la o vreme, la această întrebare: de ce noi, ca societate, nu ne sărbătorim oamenii valoroși cât încă sunt vii?

De ce trebuie să moară ca să le "spunem" că i-am respectat sau că i-am iubit? Ce ne ține în loc, ce ne blochează în a valida și prezentul, aproapele, viața, nu doar trecutul, departele și fantoma?

Cu alte cuvinte, de ce nu recunoaștem, ca popor, pe nimeni dintre ai noștri? De unde această trufie: nimeni nu se ridică la pretențiile noastre? Sau de unde acest dispreț de sine: nici un concetățean viu nu e îndeajuns de bun?

Am mai încercat să răspund la aceste întrebări acum câțiva ani și atunci am ajuns la ideea că nu validăm pe cineva dintre noi decât dacă este deja validat (măcar) de una dintre singurele instanțe pe care le recunoaștem: Dumnezeu și Occidentul. O instanță aflată dincolo de timp și una aflată dincolo de spațiu.

Doar moartea și exilul ni se par convingătoare. Când unul dintre noi a murit sau a emigrat, abia atunci capătă șanse de a fi recunoscut de cei vii.

Iar această realitate are efecte secundare: în primul caz, de pildă, nostalgia după modele care nu mai trăiesc (văzute drept mult mai eficiente decât cei de azi); în al doilea caz, acceptarea subită ca fiind valoroși (doar) a celor premiați, elogiați sau promovați cumva într-o țară occidentală.

Între timp, m-am mai gândit și acest răspuns mi se pare insuficient. Trebuie să fie ceva și mai adânc.

Dacă ducem gândul mai departe, nu doar valoarea celor vii nu o recunoaștem, dar, la limită, nu recunoaștem, de fapt, nici o instanță locală, care eventual să proclame o asemenea valoare.

Nici o instituție care e menită să fie arbitru sau judecător al unui domeniu social nu este, de fapt, recunoscută ca fiind (cât de cât) obiectivă.

Începând de la arbitrajul video din fotbal, trecând prin Premiile Gopo, Premiile Superscrieri sau Premiul Național de Poezie, până la CNA, Consiliul Național al Magistraturii sau Parlament, noi doar acceptăm că e nevoie de asemenea instituții de validare, dar, în cele din urmă, le contestăm, dintr-un motiv sau altul.

Ba fiindcă nu ne convine ce decid, ba fiindcă ar fi politizate, ba fiindcă știm noi pe cineva care face parte din acea instituție (și, deci, "n-are cum să judece obiectiv"). Singurii care recunosc, temporar, asemenea instituții sunt fie membrii lor, fie cei favorizați, printr-o decizie sau alta, de acei membri.

De aceea e nevoie să aducem arbitri străini. De aceea așteptăm festivaluri și jurii din Vest pentru a ne plia după criteriile lor. Și de aceea ne supunem mai degrabă deciziilor de la Bruxelles decât celor de la București.

Dar asta aduce, pe dedesubt, și o imensă frustrare. Această ne-recunoaștere a propriului discernământ nu face decât să hrănească nihilismul de sine, adică sentimentul "nu suntem buni, nu suntem în stare, nu merităm".

Cât timp asemenea instanțe interne nu sunt recunoscute, ci doar tolerate, cât timp căutăm direcții venite din altă parte (vezi și scandalul cerealelor ucrainene), nu facem decât să încurajăm acea tendință politică de întoarcere cu spatele către viitor (pseudo-soluția "ie și brăcinari").

În plus, nu facem decât să stimulăm exodul, fiindcă oamenii continuă să caute modele între ai lor, iar, dacă li se tot repetă că acele modele nu există, singura variantă este să emigreze în căutarea de noi repere.

Care e soluția? Cred că poate porni de la "firul ierbii", de la fiecare dintre noi. Să începem să le spunem celor pe care-i respectăm că îi respectăm. Să le spunem mai des celor care ne inspiră: "am făcut așa și datorită ție". Să susținem deciziile oneste ale unor instituții de validare, fiindcă și acolo sunt niște bieți oameni timorați de reacția publică.

Să ne sărbătorim, măcar la aniversări rotunde, scriitorii, antreprenorii, profesorii, muzicienii, cineaștii, sportivii, cercetătorii și, în general, pe toți cei ce imaginează continuări neașteptate. Pe toți cei care dăruiesc fără să aștepte dobândă.

Să fie despre aici, nu despre acolo. Despre acum, despre omul care e prezent, despre tot ce a făcut pentru ceilalți. Să fie despre viață, nu despre fantome.