“Românii au talent”: visuri şi nevoi majoritare

M-am uitat la toate fazele emisiunii “Românii au talent”. Copiii mei abia aşteptau să vină seara de vineri, să ne aşezăm toată familia la televizor, să mâncăm sandviciuri calde şi să chibiţăm. N-aveam cum să le luăm bucuria de a rămâne, măcar o dată pe săptămână, peste ora de culcare şi de a se uita la un program “de oameni mari”, care mai oferă şi posibilitatea atâtor comentarii ulterioare.

Însă “Românii au talent” n-a devenit un fenomen mediatic doar pentru că emisiunea e accesibilă tuturor vârstelor. Acest format tv hrăneşte mai multe visuri şi nevoi.

Cenuşăreasa este unul dintre cele mai puternice mituri ale lumii contemporane, dacă nu “cel mai”: ne place povestea oricărui om, de preferinţă tânăr şi cu bun simţ, care, după ce a rezistat ani de zile în condiţii grele şi nu s-a plâns, devine faimos peste noapte datorită unei înzestrări speciale. “Ţinem” cu acel om, considerăm că are parte de o recunoaştere binemeritată şi ne întreţinem psihic din succesul său, oglindindu-ne în el.

Mulţi dintre cei ajunşi în finala emisiunii “Românii au talent” satisfac acest “criteriu”: câştigătorul Adrian Ţuţu a crescut fără părinţi, contratenorul Narcis Ianău a fost batjocorit de colegi pentru vocea sa, Valentin Dinu a muncit într-o spălătorie de maşini ş.a.m.d.

Asemănarea cu eroii de pe ecran reprezintă o cheie pentru a atinge rating-uri grozave. Aşa se explică performanţele unor show-uri precum “Big Brother”, “Dansez pentru tine”, “Megastar” sau “Noră pentru mama”. Telespectatorul vrea să se regăsească, să nu se simtă complexat, să înţeleagă. Îşi doreşte să vadă oameni ca el, cu aceleaşi probleme, cu acelaşi limbaj şi de acelaşi nivel. Indiferent că ne convine sau nu, e şi asta o formă de “dictatură a majorităţii”.

În plus, avantajul emisiunii “Românii au talent” e că vine la ţanc peste foamea publicului de feţe proaspete şi, mai ales, pozitive. Deceniul 2001-2010 a însemnat apogeul prostului gust şi al violenţei casnice, al “Ştirilor de la ora 5″ şi al personajelor precum Adi Minune, Moni, Iri sau Tolea Ciumac. Dominaţia lor poate să se sfârşească, pentru că s-a ajuns aproape de saturaţie, însă asta se va întâmpla numai dacă televiziunile vor fi în stare să producă figuri tabloidale noi, din afara lumii interlope.

Strălucirea – acel glamour de sorginte hollywoodiană – e un efect greu de atins în producţia de televiziune, pentru că presupune nu doar profesionalism şi minuţiozitate a eleganţei, dar şi buna dozare a momentelor şi intuiţie în alegerea oamenilor din faţă, în cazul nostru a celor care apar “pe sticlă”. Până una-alta, singura televiziune care confirmă an de an că dispune de toate aceste calităţi este ProTV (Antenei 1 îi lipseşte ceva, un quelque chose, în special la capitolul “feţe” şi la decoruri). (…)

*

Textul integral poate fi citit aici.