România-Serbia 2-3. Ce-ţi doresc eu ţie…

… un selecţioner care să-şi poată exprima ideile prin viu grai, pentru că, dacă el se dovedeşte incapabil să facă rezumatul tactic al unui meci, înseamnă că nu e în stare să le transmită nici jucătorilor ceea ce, se presupune, a pregătit din punct de vedere strategic; nu mă interesează ca el să-mi povestească împiedicat fazele pe care eu le-am văzut de mai multe ori, în reluare, din mai multe unghiuri, iar el, o singură dată, de la marginea terenului…

… un selecţioner care să fie sincer cu sine însuşi şi cu toţi suporterii naţionalei şi să recunoască punctele slabe ale echipei, nu să se “scoată” invocând greşeli nesemnificative ale arbitrului;

… comentatori care să nu mai jignească inteligenţa telespectatorilor cu argumente de tipul “terenul e prea tare” şi “mingea prea umflată”;

… să înţelegem şi să acceptăm, o dată pentru totdeauna, că există nişte caracteristici naţionale, printre care, de neevitat, este nevoia de lider; să căutăm acel lider şi să nu ne mai iluzionăm că românii dau randament, precum alte echipe, şi în absenţa acestui tip de organizare ierarhică…

… să învăţăm şi de la cei pe care, la o adică, îi dispreţuim: în acest caz, de la comunişti; ei au realizat că nimeni nu acumulează o ambiţie mai mare şi nu asimilează onoarea într-un grad mai înalt decât tânărul de condiţie modestă căruia îi dai încredere şi responsabilitate în tricoul reprezentativei;

… să căutăm jucători care să aibă sânge rece în aceeaşi măsură ca dorinţă de a câştiga, pentru că o altă boală românească este adaptabilitatea idioată, mimetismul inconştient – ceea ce, la fotbal, devine cădere prostească în capcana adversarului, “luarea” după el, incapacitatea de a-ţi impune propriul stil (care rareori există);

… să ne evaluăm corect, pe de o parte, şi să ne asumăm ştacheta, pe de alta: dacă ne considerăm o mare echipă şi refuzăm o poziţionare mediocră, să nu mai amintim, niciodată, lipsa a unu, doi sau trei jucători “de bază”; când eşti competitiv, ai deja 1-0 la fluierul de început.

În acest moment, România este doamna Bovary a fotbalului european.

MAI TÂRZIU, MESAJ DE LA UN PRIETEN: “A propos de postarea ta referitoare la fotbal: cum îi chema pe ăia cu care a jucat Steaua şi… aveau de dat vreo patru (4) goluri – GOLURI, VREO PATRU – ca să rămână în cărţi? Am ajuns să nu mai vreau să aud imnul. Să li se cânte alt imn (ăla canadian, de exemplu). Chiar nu mi-e uşor să spun toate astea, dar nu mai vreau să-mi dea lacrimile vreodată pentru ţara ASTA. Şi uite că îmi dau… fără să vreau…”.