Revoluţia lui Cristi Puiu: desfiinţarea logicii ulterioare
- O mare parte din ceea ce vedem în “Aurora” pare banal şi întâmplător, dar, dacă ne gândim retrospectiv, structura sa e foarte bine definită – puteţi să ne spuneţi cum aţi ajuns la această formă a filmului?
- Am vrut să repet acea abordare de tip documentar din “Moartea domnului Lăzărescu”, în care camera observă totul; am vrut să fie un film creat la montaj. Dar am ştiut, totodată, că e important ca filmul să cuprindă cele trei momente: înainte, între şi după comiterea omorurilor. Personajul principal e acelaşi, însă felul în care îl percepem se schimbă. Am vrut ca filmul să denunţe cauzalitatea la care apelăm când vedem un film sau când citim o carte. Această cauzalitate, care e un construct cultural, ne este necesară pentru a supravieţui, însă, când vrei să te apropii şi să înţelegi lucrurile, situaţia se complică.
*
Am reprodus o întrebare şi un răspuns din interviul pe care regizorul Cristi Puiu l-a acordat pentru “The New York Times” după ce “Aurora” a fost proiectat la Cannes. Dar nu despre filmul în sine vreau să scriu (nici n-aş avea cum), ci despre ideea care se “ascunde” în ultimele două fraze de mai sus, cele îngroşate.
Am întâlnit-o prima dată în “Lebăda neagră”, curajoasa carte a filosofului Nassim Nicholas Taleb, despre care am amintit recent într-un alt text. Nu ştiu dacă îi aparţine sau Taleb doar a preluat-o şi dezvoltat-o (poate mă ajută cititori cu lecturi mai temeinice), dar, în rezumat, ideea cu pricina este următoarea:
Mintea noastră este o minunată maşinărie de producere a explicaţiilor, capabilă să dea sens aproape tuturor lucrurilor şi să încropească explicaţii pentru tot felul de fenomene, dar, în general, incapabilă să accepte ideea nepredictabilităţii. Aceste evenimente erau inexplicabile, dar oameni inteligenţi se considerau în stare să furnizeze explicaţii convingătoare pentru ele – după ce faptele se petreceau. (…) Mai îngrijorător este faptul că toate aceste convingeri şi povestiri aveau în aparenţă coerenţă logică, fiind lipsite de inconsistenţe. (“Lebăda neagră”, editura Curtea Veche, 2009, pag. 36)
Taleb aplică această ipoteză procesului de scriere a istoriei. Cu alte cuvinte, cineva care se “apleacă” asupra trecutului caută relaţii de tip “cauză-efect” pentru a putea explica producerea unor evenimente. Şi întotdeauna le găseşte, cu toate că, de multe ori, un asemenea determinism este o scorneală şi nu are vreo legătură de adevăr cu felul în care au decurs lucrurile. Şi asta datorită (sau din cauza) “lebedelor negre”, cum a denumit Taleb acele evenimente excepţionale, foarte puţin probabile şi imposibil de prezis, care modifică şi uneori chiar răstoarnă situaţia istorică.
În legătură cu acest mod de a înţelege trecutul, filosoful american lansează conceptele de “plauzibilitate retrospectivă” şi “distorsiune retrospectivă”. Primul înseamnă că, după ce s-au produs, “lebedele negre” nu mai par la fel de “imposibile” sau de nebuneşti, ceea ce facilitează căutarea de conexiuni cu evenimente care le-au fost anterioare. Al doilea concept zice că, din multitudinea de întâmplări care au precedat o “lebădă neagră”, istoricul le va alege doar pe acelea care folosesc demonstraţiei sale, teoriei subiective pe care vrea s-o impună acelui eveniment.
Bun. Să ne întoarcem la Cristi Puiu. Nu ştiu dacă el a citit cartea lui Taleb (în caz că n-a făcut-o, e cu atât mai bun), dar frazele îngroşate din răspunsul său spun ceva similar: când priveşti în urmă, nu poţi, nu ai cum să decelezi şi să pricepi resorturile unei fapte şocante (de pildă, o crimă), şi cu atât mai puţin motivaţiile autorului său.
Cauzalitatea de care vorbeşte Puiu, cea la care apelăm când vedem un film sau când citim o carte, e nevoia de a găsi sensuri, deducţii logice, “fire roşii” care să ne uşureze înţelegerea unui story. Probabil că, dacă acest mecanism mental nu s-ar activa, am înnebuni. Omul caută în permanenţă sensul, cu riscul de a bruia adevărul.
Şi astfel ajungem la “revoluţia” lui Cristi Puiu: pentru a nu altera relaţia directă cu adevărul, emoţia nemijlocită a spectatorului, el nu mai spune o poveste, aşa cum fac majoritatea filmelor şi cărţilor. Spunerea unei poveşti, prin definiţie, este ulterioară evenimentelor. Ca atare, este afectată de “virusul” căutării de sensuri, al legării cauzelor de efecte străine – asociere fără de care actul povestirii şi-ar pierde coerenţa internă şi n-ar mai avea impactul dorit.
Cristi Puiu aduce trecutul în prezent şi se scufundă în măruntaiele unui eveniment pentru a trăi fiecare mişcare. Nu creează legături fictive care să îl ajute ca narator, ci lasă întâmplarea să-i fie mentor, chiar în timp ce are loc. De aceea a şi ales să joace rolul principal: trebuia să fie el însuşi înăuntru, să descopere în timp ce.
Această abordare poate reprezenta nu numai o revoluţie în cinema, ci şi o şansă de a resuscita metoda filosofică. A înţelege “de neînţelesul” nu mai este un proces de gândire care pleacă de la o ipoteză şi apoi trudeşte la consolidarea ei prin argumente şi exemple. Raţiunea nu mai are exclusivitate, ci cooperează cu inteligenţa afectivă.
Cele două emisfere cerebrale muncesc împreună, ca un cuplu, sondându-se una pe cealaltă pentru a putea decripta secretele unei realităţi exterioare. Nu mai e o incursiune în trecut, pentru adunarea unor probe, ci o experienţă actuală, pe care o cunoşti pas cu pas, în timp ce te cunoşti pe tine.
*
P.S. Abia vă aştept observaţiile.