RetrospecTIFF (1). Dragoş Bucur: “Da, şi eu trăiesc din actorie!”
Actorul Dragoş Bucur a venit la ediţia din acest an a TIFF ca protagonist al filmului “The Way Back” (“Drumul de întoarcere”), în care joacă alături de faimoşii Ed Harris şi Colin Farrell, dar şi de un alt român, Alexandru Potocean. Filmul – care a beneficiat de trei proiecţii la TIFF – este povestea unei incredibile evadări dintr-un lagăr siberian, în anii ’40, şi a dramaticului drum, de mii de kilometri pe jos, care i-a urmat. Regizor e australianul Peter Weir, ale cărui pelicule (printre care “Cercul poeţilor dispăruţi”, “The Truman Show” şi “Master and Commander”) au adunat 6 nominalizări la Oscar.
Discuţia care urmează redă o mare parte din întâlnirea lui Dragoş Bucur cu publicul de la TIFF Lounge. Am pornit de la filmul menţionat şi am ajuns la condiţia actorului român, la compromisurile pe care e silit să le facă, dar şi la şansele sale de a intra pe pieţele europeană şi americană.
*
M.M.: Cum ai ajuns la casting pentru filmul “The Way Back”?
- În 2002, am avut, aşa, o nebunie – m-am gândit să înfiinţez o agenţie de casting. O perioadă, a fost ok, m-am distrat, agenţia a făcut bani, dar, de la un moment dat, n-a mai funcţionat atât de bine. Mă gândeam – “De ce am eu nevoie de asta?”, până într-o zi, când am primit un e-mail de la Anamaria Marinca, via Doru Cătănescu, un actor din aceeaşi generaţie cu mine. E-mailul era trimis de o directoare de casting destul de cunoscută în America, Linda Todd, şi spunea – “We are looking for East European actors for a big budget movie” (Căutăm actori est-europeni pentru un film cu buget mare – n.M.M.). Aşa ceva tot auzi, America, “big budget movie”, şi-am zis “Ok, hai să-l lăsăm”. Au trecut 5-6 săptămâni şi, într-o zi, am revăzut mailul şi mi-am zis – “Dacă tot am o agenţie de casting, hai să trimit şi eu nişte actori”. Am trimis vreo 8 actori, printre care am pus şi fotografia mea.
M.M.: Cine erau ceilalţi?
- Alexandru Potocean, care a şi jucat în film, Boguţă, Bordeianu, Vasluianu, cred că Mimi (Brănescu – n.M.M.), Papadopol… Prietenii mei. Evident, există găşti şi-n domeniul nostru şi, într-un fel, e firesc: ne ridicăm unii pe alţii. Cert e că am trimis aceste fotografii ca agenţie de casting, nu din partea mea. Am fost chemat la casting la Berlin, am dat proba, am luat-o, şi-atunci mi-am zis – “Uite de ce ai făcut agenţia”.
M.M.: Proba a fost pentru personajul Zoran, pe care îl joci în film?
- Da, proba a fost pentru acest personaj, iar Potoceanu a dat şi el pentru personajul pe care l-a jucat, Tomasz. Proba s-a dat la Berlin, în Ritz Hotel, într-o cameră cel puţin cât cortul ăsta, dar în prezenţa regizorului, ceea ce a contat foarte mult.
M.M.: Ceilalţi pe care i-ai propus au fost chemaţi să dea probă?
- Nu, numai eu şi Potocean.
M.M.: Cum îţi explici?
- Aici e mai mult de discutat. Există actori români care încearcă să “spargă piaţa” americană sau englezească plecând din ţară. Dacă mă-ntrebi pe mine, ăsta e un drum foarte complicat, pentru că, acolo, mergi pe stradă, îl iei pe unul, la întâmplare, îl întrebi ce e şi zice “actor”. Şi există cealaltă variantă, să reuşeşti în ţară şi să se facă un soi de echivalare a meritelor. Casting-urile se fac aşa: există o imagine a personajului, pe care o are regizorul, şi există actorii, câteva mii. Dacă se suprapune imaginea personajului cu imaginea ta, ai noroc. Deci, pe lângă această suprapunere, au contat foarte mult CV-urile. Pentru că Potocean jucase în “4, 3, 2″, care este un film mai mult decât cunoscut, iar eu, la rândul meu, aveam nişte filme care confirmaseră…
M.M.: “Moartea domnului Lăzărescu”, “Boogie”, “Poliţist, adjectiv”…
- Nu, “Poliţistul” a fost după. A fost o mică aventură. Am aflat că am luat rolul pentru “The Way Back” şi ştiam că urmează să încep filmările la “Poliţist, adjectiv”. Am trecut prin nişte nopţi nedormite, pentru că filmările se suprapuneau şi trebuia să aleg între cele două filme. Şi alesesem “Poliţist, adjectiv”. Din fericire, s-au amânat filmările la “The Way Back” şi-am reuşit să le fac pe amândouă. “Poliţistul” s-a filmat cam cu 6 luni înainte, dacă nu mă-nşel.
M.M.: Asta se întâmpla în anul…
- 2008. În noiembrie s-a turnat “Poliţistul”, iar filmările la “The Way Back” le-am început în februarie 2009. Revenind: dacă n-aş fi făcut filmele din România, probabil că fotografia mea ar fi fost pusă deoparte. Asta bănuiesc. Pentru mine aşa au funcţionat lucrurile: am făcut nişte lucruri aici, am avut norocul să apar în filme ca “Marfa şi banii”, “Poliţistul”, “Boogie” ş.a.m.d., şi toate astea au făcut ca acei oameni din afară să se uite puţin mai atent la fotografia mea.
M.M.: Când vine vorba de “The Way Back”, toată lumea laudă, în primul rând, peisajele şi imaginea. Unde aţi filmat?
- Cea mai mare parte a filmărilor au avut loc în Bulgaria – ceea ce pentru mine a fost foarte comod, pentru că în fiecare weekend mă urcam în maşină şi veneam acasă -, prin jurul Sofiei, în decor: mare parte din ce vedeţi în pădure e un decor construit, cu copaci adevăraţi, foarte impresionant. Am mai filmat vreo lună şi ceva în Maroc, iar ultimele două săptămâni, în India. Cam ăsta a fost traseul.
M.M.: Secvenţele din deşert sunt filmate în Maroc?
- Bucata din scenariu care se petrece în deşertul Gobi a fost filmată în Sahara şi prin centrul Marocului, Siberia şi Tibetul au fost filmate în Bulgaria, iar India, în India.
M.M.: Ai avut probleme în deşert din cauza diabetului?
- Eu am ales să nu vorbesc despre boala asta până acum doi ani. Şi am ales să nu vorbesc tocmai din cauză că oamenii se gândesc că poate sunt probleme, poate nu rezişti să filmezi 14 ore… Eu am făcut până acum vreo 15 filme, dintre care numai două, “Marfa şi banii” şi “Furia”, înainte de a avea diabet. Dacă le-am făcut pe toate celelalte având diabet, inclusiv “The Way Back”, unde filmam 16 ore pe zi, este evident că poţi fi actor – şi poţi fi foarte multe altele – având diabet. Cam asta e: nu vreau să fac o paradă din treaba asta.
M.M.: Te-am întrebat mai ales din cauza secvenţelor din deşert…
- Evident că sunt nişte probleme, există nisip, trebuie să-ţi iei glicemia, corpul reacţionează altfel la insulină când e cald, sunt lucruri de care trebuie să ţii cont, dar se poate trăi. Aşa cum poţi trăi cu dureri de măsele sau cu băşici la picioare, poţi trăi şi cu diabetul.
M.M.: Mai am o întrebare, după care voi lăsa publicul: regizorul Peter Weir ţi-a cerut să vorbeşti engleză normal, cu accentul tău, sau ai lucrat la accent?
- Aici e o capcană şi, dacă-mi permiţi să dau sfaturi, o să dau sfatul ăsta. Eu nu sunt un vorbitor de engleză foarte bun. Vorbesc, înţeleg, dar accentul meu este, evident, de est-european get-beget. Majoritatea actorilor care nu sunt englezi sau americani, când se duc la audiţii, încearcă să imite accentul englez sau american. Eu mi-am învăţat textul foarte bine, l-am repetat cu Potocean, acasă… Am ajuns la probă şi-aveam de ales: fie mă chinuiam să imit acel accent englezesc, american, rusesc sau sârbesc, ce era nevoie, fie vorbeam exact aşa cum vorbesc eu şi mă concentram pe felul în care gândeam. În timpul probei, s-a întâmplat de vreo 4-5 ori să mă corecteze – “N-am înţeles ce-ai spus” sau “Mai spune o dată cuvântul ăla”, s-a întâmplat apoi şi-n timpul filmărilor de vreo 7-8 ori, dar probabil că am interpretat mai bine decât toţi ceilalţi care vorbeau engleză mai bine decât mine. Am avut de ales: joc mai bine sau vorbesc engleză mai bine? Şi, de aici, un sfat pe care l-aş da actorilor care se duc să dea probă în altă limbă decât româna – să încerce să interpreteze mai bine, iar accentul, dacă e, bine, dacă nu, iar e bine.
(întrebare din public): Cum a fost să lucrezi cu Peter Weir în comparaţie cu Radu Muntean, de exemplu, sau cu alţi regizori români?
- Eu cu Radu sunt prieten, cu Cornel (Porumboiu – n.M.M.), la fel. Ne cunoaştem foarte bine. Evident că relaţiile sunt diferite pe platoul de filmare. Când stai în faţa unuia care are dublul vârstei tale şi te gândeşti că a fost nominalizat de vreo 5-6 ori la Oscar şi a făcut filmele pe care le-a făcut, din start pleci puţin stresat. Dacă asta se întâmplă mai mult de 3-4 zile, îţi anulează orice şansă de a-ţi ieşi bine rolul. Şi-atunci, după câteva zile de acomodare, am început să mă comport aşa cum mă comport eu pe platoul de filmare. Mie-mi place să cred – şi spun asta fără modestie – că sunt un actor profesionist. Poate nu-s cel mai talentat din lume, dar sunt unul dintre actorii profesionişti buni din ţară. Şi-atunci, dacă faci treaba asta foarte bine pe platou, ceilalţi văd.
Filmările la “The Way Back” au durat vreo 4 luni, dar, după primele 2-3 săptămâni, atitudinea regizorului faţă de mine s-a schimbat. Au fost scene care s-au modificat datorită mie, au fost scene în care regizorul spunea “Uite, Dragoş, aş vrea chestia asta…”; şi, împreună, descopeream scenele respective… Ideea e că, după o anumită perioadă, am ajuns pe picior de egalitate, nu ca experienţă, ci ca şi comunicare. (…)
(tot din public): Ce te-a făcut să alegi “Poliţist, adjectiv” în momentul în care trebuia să decizi între el şi “The Way Back”?
- E o discuţie lungă, dar am să încerc să fiu scurt. Am ales “Poliţistul” după multe nopţi nedormite, repet, şi după multe discuţii, cu Dana (soţia lui – n.M.M.), cu prietenii… În primul rând, aveam foarte mare încredere în Cornel – şi am în continuare – şi, apoi, eu sunt un tip destul de loial. Eram implicat în acest proiect încă de la primele variante ale scenariului, cu vreun an şi jumătate înainte de a-l filma, şi… aşa am simţit. M-am gândit mult, l-am sunat pe Cornel, prima oară i-am zis că nu mă duc, apoi m-am răzgândit… A fost complicat, pentru că mă gândeam, firesc, “îmi închid poarta către piaţa vestică sau refuz ceva ce e gândit de mult?”…
*
M.M.: Ce diferenţe sunt pe platou, din perspectiva actorului, între o producţie de-a noastră şi una străină, cu buget mare? Nu mă refer la onorarii…
- Eu am nişte nemulţumiri faţă de cum se filmează în România. Şi aici nu mă refer la proiectele astea dragi şi apropiate mie, cum sunt “Poliţistul” sau “Boogie”. De cele mai multe ori, până şi la proiectele internaţionale, actorii români stau pe scaune de plastic, la umbra rulotelor actorilor străini. Îţi vine să te dai cu capul de pământ… Sunt foarte puţini actori români care, atunci când intră într-o producţie internaţională, sunt trataţi egal cu cei veniţi din afară, deşi, de multe ori, cei veniţi din afară sunt sub cota alor noştri.
E un lucru care mă înnebuneşte şi chiar încerc să fac anumite lucruri în direcţia asta. În străinătate nu se întâmplă aşa ceva; la “The Way Back”, de pildă, până şi actorii bulgari cu roluri episodice aveau rulotele lor. Bine, ale lor erau ceva mai mici, dar aveau, erau trataţi ca nişte actori. Dincolo de asta, nu sunt mari diferenţe. Echipele de filmare româneşti sunt foarte bune. Diferenţele se văd în altele: unde se găsesc locaţiile, câte zile de filmare ai pentru o secvenţă, unde se face sunetul sau etalonajul ulterior… (…)
M.M.: Ce crezi despre “dilema” actoricească de a juca sau nu în telenovele?
- Ştii cât ia pe o zi de filmare un actor român mai prost cotat, unul care nu e vedetă? I se oferă în jur de 100-150 de euro pe zi. Asta în condiţiile în care, dacă ai noroc, filmezi 10 zile pe an. Dacă ai noroc. Asta înseamnă vreo 1500 de euro într-un an, adică 125 de euro pe lună. Dacă n-ai norocul să fii angajat într-un teatru pe alte 15 milioane, mori de foame. Şi, crede-mă, mori de foame. Producătorul vine la tine şi-ţi spune – “N-am bani, zi mersi că joci, mai am încă zece care-aşteaptă”. Şi tu taci din gură şi joci. Şi-atunci, ce să faci? Aştepţi zece ani după ce-ai terminat facultatea să prinzi un rol sau încerci să faci diverse lucruri în care îţi exerciţi meseria de actor? Până la urmă, asta faci; în nişte condiţii nu atât de bune, ritmul e înnebunitor, totul e pe repede înainte, rezultatul de cele mai multe ori e prost, dar îţi faci meseria şi câştigi nişte bani cu ceea ce ai învăţat. Poţi să-i condamni? Nu poţi. Pentru că stai un an, stai doi ani, şi nu te cheamă nimeni într-un film.
Eu am reuşit să nu joc în telenovele pentru că am făcut alte proiecţele, agenţia de casting, un bar, acum e şcoala de actorie… Nu mă îmbogăţesc din ele, dar îmi permit să refuz lucruri care nu sunt conforme cu idealul meu în actorie. Dar, altfel, n-ai cum. Nu mai vorbesc dacă ai copil. Ok, îţi urmezi visul, vrei să fii cel mai mare actor din România, dar trebuie să duci copilul la grădiniţă: ce faci? Ce faci? Şi apare unul de la vreo casă de producţie şi-ţi zice “- Băi băiete, 200 de euro pe zi, poţi să zici mersi că ţi-i dau…”, şi-atunci îţi vine să…
(întrebare din public): Regizorii n-au reticenţe când e vorba de un actor care a preferat telenovela în locul sacrificiilor pentru film?
- Ba da, dar nu-i corect. Ştii câţi spectatori are un film românesc în perioada asta? Nu face mai mult de 20.000… Şi-atunci de ce să nu iei un actor care a apărut într-o telenovelă? Mai ales că oricum nu-l faci pentru spectatorii din România! Majoritatea regizorilor fac filme pentru că-şi urmează visul sau pentru festivaluri. Cine ştie, la Cannes, că Bordeianu sau Papadopol au jucat într-o telenovelă? Deci, această reticenţă e greşită. Pe de altă parte, la noi regizorul e stăpânul. El hotărăşte, el face casting-ul, nu e ca afară…
(din public): Câte asemenea propuneri ai refuzat?
- Două. Asta era prin 2005. Am primit două propuneri, le-am refuzat şi de-atunci nu mi s-a mai propus.
(întrebare din public): Ai vorbit de actori care, presaţi de circumstanţe, sunt nevoiţi să accepte roluri pentru 150-200 de euro. Pe tine ce te-a motivat să treci de la “The Way Back” la “Naşa”?
- Să ştii că eu sunt foarte mulţumit de “Naşa” asta. Când am citit scenariul, am crezut că n-o să iasă prea bine, recunosc. Dar, unu la mână, filmasem cu Jesús del Cerro, am încredere în el şi mă înţeleg foarte bine cu el pe platou, şi, doi la mână, am fost plătit foarte bine. Da, şi eu trăiesc din actorie! Mai fac mici chestii care-mi asigură perioadele de pauză, dar 80% din banii pe care-i câştig sunt din actorie. Uneori, accepţi proiecte în care nu crezi atât de mult, dacă ai “cârlige” – un regizor bun, un scenariu bun, un partener bun… Dar, repet, eu sunt foarte mulţumit şi cred că trebuia să se întâmple un film ca “Naşa”. E prima oară când văd reţeta asta funcţionând la noi.
(acelaşi spectator): Asta dacă ai o piaţă care cere un asemenea film, dar, la noi, eu zic că mai e loc pentru alte filme până să se facă unul ca “Naşa”…
- Un prieten de-al meu a zis aşa: “Trebuie să se facă pace între regizorii români şi spectatorii români”. Şi eu cred că are dreptate.
M.M.: Despre ce e “Naşa”?
- E o comedioară cu nişte vedete din muzică, au mai adus şi oameni din film, dar, pe bune, a ieşit bine. Te uiţi la el şi râzi. Şi crezi convenţia respectivă; nu e musical, dar e în acea direcţie. Şi sunt câţiva actori acolo, cum e Leonid Doni, care fac roluri bune…
(din public): Dacă ţi-a plăcut atât de mult acest gen de film, de ce nu ai optat pentru un rol mai puternic?
- Crezi că eu mă duc la MediaPro şi zic “Vreau rolul ăsta!”, că bat cu pumnul în masă? N-am statutul ăsta… (râsete în public)
(acelaşi): Dacă auzim asta de la tine, înseamnă că nu putem avea pretenţii nici de la ceilalţi actori…
- Tu despre ce vorbeşti acum? Despre a-şi impune un actor rolul pe care vrea să-l joace? Sau despre a-şi impune un preţ?
(acelaşi): Nu neapărat rolul, cât să daţi un exemplu către ceilalţi actori, să nu accepte roluri doar pentru bani…
- Dacă aş accepta numai rolişoare, cred că ar fi greşit, dar, slavă Domnului, nu stau numai în de-alea… E de făcut alegeri. Ce vrei să spun? Eu, cu banii de pe “Naşa”, mi-am făcut pivniţa la casă…
(altă voce din public): Vreau să te întreb despre stilul cu scene lungi din filmele româneşti. Îmi imaginez că e foarte greu, mai ales când joci în tandem cu altcineva, când aveţi atâtea replici de spus, minute în şir…
- Mie-mi place. Eu sunt format ca actor de teatru. Am început în 1994 la Teatrul “Podul”, la domnul Cătălin Naum, şi până-n 2000, când am făcut “Marfa şi banii”, n-am avut de-a face cu filmul. Am făcut teatru până acum 7 ani, şi-am jucat mult. M-am format în această direcţie, cu repetiţii foarte stricte, cu pauze bine hotărâte, cu replici pe care nu le modifici. Eu mă simt bine în acest tip de filmare. Mie mi-e puţin mai greu să filmez cadrele scurte: reacţie, stop, mută camera. Evident, le faci şi pe-alea, dar, de bine, de rău, în cele lungi intri într-o stare, într-un ritm.
(aceeaşi voce): Dar se întâmplă să mai uiţi câte-un cuvânt sau să uite colegul…
- Mai tragi o dublă, asta e. De exemplu, secvenţa din “Poliţist, adjectiv” cu Ivanov şi cu Ionel Stoica am repetat-o două zile, în timpul filmărilor, şi dup-aia, tot două zile, am filmat numai acea secvenţă, care are, cred, vreo 15 minute. Asta înseamnă vreo 7 minute utile pe zi, ceea ce este cam dublu a ceea ce se filmează în mod normal.
(aceeaşi): Cât de mult contează “chimia” dintre tine şi cel cu care joci într-o astfel de scenă?
- Foarte mult. Mult mai mult decât în celălalt tip de filmare, american. E greu să păcăleşti în acest tip de filmare.
(aceeaşi): Crezi că acest trend care apare acum, cu comedii precum “Ursul” sau “Naşa”, vine dintr-o nevoie a publicului românesc, că există o cerere pentru filme mai uşurele, dar tot cu iz naţional?
- Sigur există o cerere. Şi mai e ceva: orice piaţă ar trebui să-ţi ofere mai multe lucruri. Nu poţi să mănânci caviar în fiecare zi. Să zicem că mă duc azi la restaurant, mănânc ficat de gâscă cu gem de caise, dar, peste câteva zile, poate vreau doi mici… Eu nu condamn diversitatea în producţiile româneşti. Probabil că sunt unii actori, regizori sau producători high-class care vor înjura acest tip de filme; eu nu le înjur, eu cred că sunt necesare şi nu o spun pentru că am jucat în “Naşa”.
*
(întrebare din public): E suficient un rol precum cel din “The Way Back” pentru începutul unei cariere internaţionale?
- Nu e suficient, dar este necesar. E un întreg complex de împrejurări… În primul rând, faptul că eu şi Potocean am jucat în acest film fără a avea agent a fost un mare-mare noroc. Faptul că am făcut acest film şi că am fost în “Shooting Stars” (program susţinut de Festivalul de la Berlin – n.M.M.) m-a ajutat să-mi găsesc un agent. Abia acum am intrat în normalitate pe piaţa străină. Abia acum am acces la casting-urile care se desfăşoară în Londra, cel puţin eu acolo am agentul. Fără un agent acolo, nu ai cum, nu afli, nu te duci. Deci, trebuie să joci într-un film important, trebuie să ai un agent, trebuie să fii talentat, trebuie să fii serios, trebuie să ai ceva bani – dacă nu locuieşti în Londra – ca să poţi călători la casting-uri, trebuie să începi să cunoşti oameni…
M.M.: Londra e un soi de capitală europeană a filmului…
- Da, e nucleul prin care trec toate casting-urile hollywoodiene pentru actori europeni. În general, cam tot ce se întâmplă prin Europa, în materie de film, trece prin Londra.
M.M.: Ce porţi ţi-a deschis programul “Shooting Stars”?
- “Shooting Stars” nu ţine de Festivalul de la Berlin, dar este lipit de el. În fiecare an, organizaţia European Film Promotion propune actori care îndeplinesc anumite criterii, câte unul dintr-o ţară. Din aceşti actori sunt aleşi zece, care ajung la Berlin şi care, timp de cinci zile, sunt periaţi, lustruiţi şi promovaţi: “Uite, ei pot fi vedete”. Tu stai la masă şi directorii de casting şi agenţii se plimbă pe acolo. “- Bună ziua. – Bună ziua. – Ce mai faceţi? – Bine, luaţi un CD. – E bine? – Da, e bine”. Pare neimportant, dar pe mine m-a ajutat foarte mult. După acest moment am intrat în legătură cu un agent german, prin el am făcut un film în Germania, după care, tot prin cineva de la Berlin, din juriu, am ajuns la agentul pe care-l am acum la Londra. Şi tot datorită Berlinului joc acum în serialul tv “Titanic”, care va fi difuzat anul viitor de ITV în Anglia şi de ABC în America… Se leagă, e efectul de domino. Se dărâmă o piesă şi, dacă ai noroc, drumul merge mai departe. (…)
(întrebare din public): Ai pomenit despre “Marfa şi banii” că reprezintă trecerea ta de la teatru la film. Am citit într-unul dintre “AperiTIFF”-uri că îl consideri unul dintre rolurile tale cele mai bune. Povesteşte-ne cum a fost trecerea asta pentru tine, ce-a fost diferit, ce-a fost foarte greu şi cum de ţii minte acest rol ca fiind atât de important…
- În primul rând, e primul. Niciodată nu uiţi prima întâlnire. Am avut foarte multă încredere în Cristi Puiu şi ce spunea el, aia făceam. Noi am avut norocul să fim formaţi de Cristi Puiu. El are un stil de a gândi cinematografic pe care, dacă îl prinzi şi îl de-prinzi, te poţi descurca cu orice alt stil.
M.M.: De ce?
- Are un soi de realism, aşa, cristal. Nu poţi să minţi în filmele lui. De ce spun că e unul dintre cele mai bune roluri ale mele – şi mi-e puţin neplăcut când o spun? Pentru că e singurul film în care nu mă prind descoperit. E singurul. Poate pentru că nu ştiam tehnică de film, poate pentru că aveam foarte mare încredere în regizor, poate pentru că m-am aruncat sută la sută, dar eu, când mă uit la “Marfa şi banii”, nu mă prind minţind. Şi cred că, dacă deprinzi acest lucru în film, dup-aia poţi să te şi prefaci, poţi să joci şi în “Naşa”, în orice. E mai greu dacă începi invers.
Noi, la “Marfa şi banii”, am repetat ca la teatru; fiecare întoarcere de cap era stabilită, cu pauză, cu gând, cu ritm. E greu să descrii acea emoţie. Acum, când termină facultatea, actorii se gândesc că pot face film, dar în ’99 nu visai aşa ceva. Nici nu-ţi trecea prin cap. Şi când, dintr-o dată, ni s-a oferit şansa, a fost aşa: “Fă ce vrei cu mine”. Acum mai strâmbăm din nas, mai comentăm, ne mai dăm cu părerea… (…)
*