Religia în şcoală: de la mare la mic

De ce stârneşte atâta patimă chestiunea religiei predate în şcoală? Încerc să gândesc cu capul meu. Acest text nu e pentru cei convinşi.

*

Am încercat să mă pun în pielea unui părinte revoltat de “îndoctrinarea” de la orele de religie ortodoxă. (Nimeni nu se plânge de orele de religie romano- sau greco-catolică, dar asta e doar o observaţie trecătoare.) Cred că încercarea de a face un imaginar schimb de locuri cu cineva din tabăra cealaltă, de a-ţi testa capacitatea empatică, porozitatea îngăduinţei, e soluţia cea mai bună în toate situaţiile născătoare de ură.

E de înţeles supărarea unui asemenea părinte dacă el e ateu, agnostic sau, de ce nu, adept al astrologiei. Şi asta fiindcă, în afara istoriilor biblice – pe care nici măcar cei mai înverşunaţi contestatari nu le aduc în discuţie -, copilul e obligat să înveţe rugăciuni şi primeşte notă pentru asta. Pentru părinţii care vor să-şi educe copiii într-un spirit pozitivist, aşa ceva e de neacceptat, de unde şi protestele tot mai frecvente la adresa manualelor, împotriva dublei subordonări a preoţilor care predau şi, mai ales, contra spaimei care – zic acei părinţi – le este inoculată elevilor când li se vorbeşte despre diavol, iad şi focuri veşnice. În paradigma lor, a adulţilor care susţin că vor să-şi lase copiii să decidă liber, aceste expresii (şi mai ales semnificaţiile lor teologice) sunt ridicole, nu au corespondent real şi ar trebui cel puţin puse în ghilimele.

Bun. Pe aceşti părinţi, chiar dacă sunt de bună-credinţă (şi nu doar nişte fixişti), nu-i poţi convinge cu argumentul – după părerea mea, foarte puternic – al tiparelor mentale, şi anume importanţa de a înţelege civilizaţia în care trăim, faptul că majoritatea covârşitoare a modelelor, abordărilor şi reacţiilor noastre provin din teologia iudeo-creştină şi din filosofia greacă şi, deci, cu cât le cunoşti mai bine, cu atât te vei înţelege pe tine mai profund (iar ăsta e un pur argument de sorginte socratică, deci ar trebui să îl accepte dacă ar fi coerenţi cu ei înşişi).

Ei vor continua să afirme, poate pe bună dreptate, că una e să descoperi de unde vin ideile, şi alta e să crezi în ele, ba chiar să fii obligat la un ritual caracteristic unei anume religii. Poţi – vor spune ei – să cunoşti parabola fiului risipitor, să ştii ce înseamnă “a întoarce şi celălalt obraz” sau simbolistica lui Iov, poţi înţelege, la o adică, de ce apelăm atât de des la aceste pattern-uri, dar, simultan, poţi respinge existenţa vieţii de după moarte sau transcendenţa lui Iisus din Nazaret.

Unde greşesc aceşti părinţi? (Repet, mă interesează doar cei dispuşi să raţioneze cu nuanţe, cei care lasă o portiţă deschisă variantei că ar putea greşi, nu anti-clericalii lipsiţi de îndoieli, nu activiştii anti-BOR şi nici încuiaţii care se iluzionează că tot ce e vechi e rău, deci şi credinţa.)

În primul rând, o precizare. Cei care elogiază Şcoala, cu majusculă, şi care vituperează împotriva “amestecului Bisericii” în acest spaţiu care, nu-i aşa, e un “templu al cunoaşterii”, al “Luminilor ştiinţei” (neapărat cu majusculă), să se gândească doar atât: dacă Biserică nu era, nici Şcoală nu era. Modelul şcolii, acest model, care are aproape o mie de ani, s-a născut în nişte mănăstiri, datorită unor “popi”, a unor “oameni în negru”, cum li se spune mai nou pe Facebook, “închistaţi” şi “retrograzi”, care nu bănuiau, vai de păcatele lor, că va veni revoluţia franceză şi că biata lor credinţă – normală pe atunci, normală şi astăzi – va deveni paria şi va trebui alungată din spaţiul public ca o pisică neagră.

Revin. Greşeala acestor părinţi e că nu duc raţionamentul mai departe, spre esenţă. De ce învrăjbeşte într-atât subiectul religiei în şcoli? Hai s-o luăm de la mare la mic.

1. Din perspectivă colectivă, aceasta este o chestiune identitară definitorie, iar felul în care este tranşată prin lege nu reprezintă doar un detaliu al sistemului de învăţământ, ci constituie un fel de declaraţie de intenţii cu privire la trecutul şi viitorul întregii comunităţi, în acest caz – România.

Concret: a respinge învăţarea religiei ortodoxe, ca materie obligatorie pentru majoritatea botezată, e echivalent cu a rupe firul identitar care ne leagă de bunici, străbunici şi aşa mai departe, e totuna cu a vrea să creezi un “nou om nou” , cu schimbarea direcţiei conceptuale a unui întreg popor. Putem face asta, dar, mai înainte, ar fi obligatorie o dezbatere naţională, dacă tot e democraţie. (Au încercat comuniştii cu forţa şi n-au reuşit.)

Dorim să laicizăm România pe termen lung? Vrem să renunţăm la credinţă şi la forma ei instituţională, să ne vedem bisericile transformate în discoteci sau depozite? Considerăm, la fel ca unii tineri intelectuali, că ortodoxia ne ţine în loc, mai ales din punct de vedere mental? Să vorbim despre asta şi să decidem dacă e aşa sau altminteri. Dar, până atunci, această ţară are o tradiţie şi, până una-alta, e datoare la continuitate; cel puţin aşa crede, şi aşa vrea, majoritatea.

2. Din perspectivă familială, a unui cuplu care dă viaţă unui copil şi apoi îl creşte, pretinsa ameninţare pe care o invocă părinţii “umanişti”, cea a traumei create de iadul şi diavolul de la clasă, este, simplu spus, o modă. Generaţia noastră, a “decreţeilor”, mai e cum mai e, dar generaţiile mai tinere de părinţi – cei născuţi la finele anilor ’70 sau în anii ’80 – sunt obsedate de protecţie, îşi cresc copiii în coconi blindaţi, atât fizic, cât mai ales mental, îi feresc de contactul cu realitatea (inclusiv cea a ideilor) şi se mint că, astfel, îi vor pune la adăpost pentru toată viaţa.

Nu e nevoie să fii profet pentru a şti că şi aceşti copii, pe care îi ducem la şcoală cu maşina şi pe care îi apărăm, prin petiţii virtuale, de “cazanele cu smoală” ale ortodocşilor habotnici, se vor lovi, vrând-nevrând, de toate pragurile de jos şi de sus ale vieţii, şi că aceste clopote de sticlă sub care sunt ţinuţi se vor sparge în capul lor. Nu dracii din manuale sau amintiţi de vreun preot de la catedră îi vor transforma în adulţi înspăimântaţi, ci răul pe care noi, părinţii lor, îl tolerăm în companiile sau instituţiile unde muncim, în politică şi în presă. Iar ultra-protecţia de acum nu va face decât să-i predispună la compromisurile şi corupţia de mai târziu, de dragul “liniştii” şi al “siguranţei” deprinse în copilărie.

3. În fine, din perspectivă personală, a copilului-viitor-om-mare, tema aceasta e o ipocrizie, dar pe care el nu are cum s-o priceapă încă. Nici o rugăciune spusă în şcoala generală nu îi va afecta personalitatea odată ajuns la maturitate. (Ba, dacă ar fi să ne luăm după faimoase experimente ştiinţifice, rugăciunea şi binecuvântarea armonizează cam tot ce prind în jur).

Să fim serioşi. Milioane şi milioane de oameni, inclusiv ortodocşi “îndoctrinaţi” de-ai noştri, s-au rugat zi de zi, au stat în genunchi şi au pupat icoanele din biserică şi, cu toate astea, au trăit normal, au avut copii şi i-au crescut sănătoşi. Ba unii dintre ei au mers în război şi, deşi le era frică, au învins. Ba chiar au făcut România Mare, unii, iar alţii, mai încoace, au preferat puşcăria sau fuga în munţi, în cea mai pustie singurătate, pentru credinţa lor. Şi pe ei i-o fi speriat vreun popă, cândva, cu focul iadului, şi lor li s-o fi spus, Doamne fereşte!, că dracii au coarne şi coadă, şi, cu toate astea, odată adulţi, au continuat să se închine, să se teamă de o instanţă superioară şi să îşi îngroape morţii creştineşte.

Un om îşi alege drumul spiritual cel mai devreme în adolescenţă, dar, mai degrabă, atunci când e copt la minte. Se gândeşte şi se răzgândeşte, e ispitit şi cade, rezistă şi merge mai departe, e influenţat de persoane charismatice, de cărţi bune şi de întâmplări pe care le crede esenţiale. De multe ori, copilăria îi devine duşman la maturitate. Aici nu există reguli şi nici tipare. Există doar caractere, oameni buni şi oameni răi, şanse cu duiumul şi tot felul de întâlniri revelatoare.

Restul e rea-credinţă.

*