Realitatea TV în 2009: de ce şi când a întors armele?

Dacă se va scrie cândva o istorie a presei româneşti din aceşti ani şi mai ales dacă acel istoric va avea răbdarea şi curiozitatea de a investiga relaţia dintre alegeri şi mass-media, unul dintre capitolele cele mai interesante ale cărţii sale ar putea fi schimbarea cu 180 de grade a politicii postului Realitatea TV. De ce, în 2009, televiziunea lui S.O. Vântu a “întors armele” împotriva lui Traian Băsescu – aceasta este întrebarea. În rândurile următoare nu veţi găsi răspunsul, ci, dimpotrivă, mai multe întrebări.

Axioma de la care pornesc este că, în lumea de azi, influenţarea electoratului se realizează în special prin televiziune. Principalele mesaje sunt lansate la ore şi în emisiuni de maximă audienţă, politicienii îşi lucrează preponderent latura de constructe imagistice în defavoarea propriei personalităţi consistente, iar alegerile se câştigă sau măcar se înclină în funcţie de capacitatea candidaţilor/partidelor de a dobândi spaţiu “pe sticlă” şi de a-şi atrage susţinători credibili din rândul formatorilor de opinie.

Ţinând cont de aceste date, cazul Realitatea TV devine esenţial. La începutul anului, acesta era singurul post cu amplu conţinut politic care avea o oarecare aură de obiectivitate. De aceea, 2009 a însemnat, ca într-o poveste capitalistă cu noi prinţese şi cavaleri ahtiaţi după putere, lupta pentru “mâna” Realităţii. Pretendenţi la nurii ei eterici? Singurii care aveau forţa şi pârghiile necesare – cele două partide care-şi împărţiseră guvernarea la finele lui 2008 şi care ştiau că în acest an se vor ciocni inevitabil, prin propriii candidaţi la preşedinţie.

Miza numită “Realitatea TV” era mai mare pentru PDL şi pentru Traian Băsescu, deoarece Alianţa PSD-PC avea deja de partea sa o televiziune de ştiri, Antena 3, care, mai ales prin emisiunea-locomotivă “Sinteza zilei”, lovea încă din 2005 în tabăra portocalie. A te gândi că, în an electoral, mai poţi aştepta imparţialitate sau vreun “armistiţiu” de la realizatorii şi invitaţii cvasi-permanenţi ai acestei emisiuni ar fi însemnat naivitate politică. Marile posturi comerciale nu s-au amestecat concret în competiţia electorală, iar Televiziunea publică, din motive de conducere sau din inerţie, se complace în mentalităţi de nişă, astfel că, aşa cum am spus, mai rămânea Realitatea.

Un catalizator al acestor dispute de culise pentru controlul celui mai important canal de ştiri a fost criza financiară. În 2008, S.O. Vîntu pierduse cu Realitatea TV circa 20 de milioane de euro, iar 2009 se anunţa şi mai dificil, în condiţiile scăderii drastice a pieţei de publicitate.

Ce s-a întâmplat, în primele luni ale acestui an, în relaţia dintre patronul Realităţii şi conducerile celor două partide care formau coaliţia de guvernământ? Nu ştiu. Ştiu doar că, până anul trecut, televiziunea lui S.O. Vîntu era considerată, menţionată, dar şi acuzată de adversari, ca fiind pro-Băsescu. Iar această orientare, în opinia mea, nu era efectul unei dispoziţii venite “din Deltă”, ci o alegere sau, mai degrabă, o înclinaţie oarecum naturală a jurnaliştilor cu greutate din Realitatea.

Cât a cântărit lipsa de lichidităţi în schimbarea de macaz? Au existat negocieri secrete pe contracte, pentru posturi-cheie în administraţia publică sau pentru “ochi închişi” în justiţie? Ce i-au oferit PDL şi PSD lui S.O. Vîntu? Nu ştiu. Ceea ce cred însă, şi repet, este că partidul preşedintelui Băsescu avea mult mai mare nevoie ca postul Realitatea să-i fie cel puţin ne-ostil, dacă nu chiar prietenos.

Când s-a produs “întoarcerea armelor”? Există vreo dată aproximativă pentru această decizie cu grave implicaţii politice, financiare şi jurnalistice? Nici asta nu ştiu.

E sigur, de pildă, că, în februarie 2009, premierul Boc îşi punea semnătura pe numirea în funcţia de preşedinte la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a lui Gelu Mărăcineanu, managerul care, potrivit presei bihorene, obţinuse pentru PSV Company (a lui Liviu Luca) concesionarea zăcământului de calcar de la Budureasa.

La fel de sigur este că, în 9 martie, S.O. Vîntu apărea, pentru prima dată în acest an, într-o dezbatere de seară găzduită de Realitatea TV şi rostea câteva fraze devenite “antologice”, relevante pentru raporturile sale cu puterea: “Dacă statul este incapabil să-şi protejeze resursele, este treaba statului. Omul de afaceri încearcă. Este treaba statului să-l prindă şi să-l lege. Întăriţi-vă statul!”. În aceeaşi dezbatere, tot ca invitat excepţional, Dinu Patriciu se declara “jignit” de titulatura de mogul.

Coincidenţă: cei doi aveau să mai apară din nou în aceeaşi emisiune abia în 25 noiembrie, când patronul “Adevărului” îşi amintea subit de episodul din 2004 cu Băsescu şi copilul. Altă coincidenţă: în dimineaţa acelei zile de miercuri, Dinu Patriciu îl vizitase pe S.O. Vîntu. Ce a urmat a doua zi, joi, se ştie: invitarea lui Traian Băsescu la emisiunea lui Răzvan Dumitrescu şi – surpriză! – apariţia filmuleţului care avea să fie reluat în acea seară timp de 4 ore, încontinuu, şi a doua zi, aşijderea.

Dar noi trebuie să revenim în prima jumătate a anului, la un alt moment definitoriu: alegerile pentru Parlamentul European. În preambulul cărora se derulează o campanie fără precedent în presa noastră: desfiinţarea limitelor obligatorii dintre jurnalism şi reclamă. Metoda: cumpărarea de spaţiu editorial în timpul buletinelor de ştiri şi al emisiunilor de divertisment.

Da, e vorba despre faimosul dosar Ridzi şi despre investigaţia realizată – aparent paradoxal – de o echipă de ziarişti de la “Gazeta Sporturilor”, condusă de Cătălin Tolontan. Ce a aflat publicul din acele articole? Că ministerele puseseră la punct un mecanism prin care plăteau ştiri pozitive sau simpatice referitoare la politicieni, că sistemul e cangrenat începând de la Guvern, trecând prin unele agenţii de publicitate şi sfârşind cu decidenţii din televiziuni. Factor favorizant, din nou: criza.

Ce importanţă are dosarul Ridzi în acest scenariu? Are. Pentru că principalul efect al investigaţiei a fost concentrarea atenţiei pe ministerele conduse de membri PDL – cele mai bănoase, de altfel. Nu întâmplător, după Comisia Ridzi, Parlamentul, sub presiunea presei, a înfiinţat şi Comisia Udrea. Ca imagine, partidul prezidenţial a încasat o lovitură aproape la fel de grea ca acel upercut la ficat cu care Bute l-a terminat pe Andrade. Dar, şi mai important, momentul Ridzi, prin amploarea sa mediatică, a sugrumat, probabil, fluxul financiar dinspre PDL spre televiziuni. Inclusiv spre Realitatea.

A profitat PSD, ca singur pretendent rămas în picioare? În mod normal, da. Cert e că Realitatea, deşi primise o halcă sănătoasă din contractele Ministerului Tineretului, plus 200.000 de euro, fără licitaţie, pentru emisiunea “All inclusive”, din partea “co-producătorului” Ministerul Turismului, n-a ezitat să le transforme în ţinte mediatice atât pe Monica Iacob-Ridzi, la momentul respectiv, cât şi pe Elena Udrea, în a doua parte a anului.

Când s-a produs virajul? Pentru ultima oară, nu ştiu. Dar ştiu că, în august, Cornel Nistorescu a primit mână liberă la “Cotidianul”, distrugând cea mai bună redacţie din România şi transformând ziarul în instrument anti-prezidenţial. E o părere, evident, personală. Aşa cum este tot acest text.

Şi ajungem “în zilele noastre”. Zile în care jurnalişti altădată respectaţi, realizatori de emisiuni care munciseră 10-15 ani la propria reputaţie, au ajuns să-şi compromită, în doar câteva luni, demnitatea, respectul publicului şi, probabil, şi aprecierea de sine. Da, ştiu, există mecanisme psihologice – de exemplu, disonanţa cognitivă – care te ajută să mergi mai departe când, brusc, îţi încalci principiile de-o viaţă. Însă e imposibil ca, seara târziu, când se uită în oglindă cu pasta de dinţi umplându-le gura sau, mai apoi, când îşi culcă, surmenaţi, capul pe pernă, nici Adrian Ursu, nici Cosmin Prelipceanu, nici Laura Chiriac, nici Cristina Şincai, nici Răzvan Dumitrescu, nici Stelian Tănase ş.cl. să nu fie roşi de ruşine, să nu aibă remuşcări.

Aşa cred, că e imposibil. Iar dacă greşesc, dacă ei, cei de mai sus, sunt împăcaţi cu atitudinea lor profesională, dacă, de fapt, ei sunt cei consecvenţi şi nu fac decât să sancţioneze orice abuz al puterii, atunci le cer tuturor iertare. Înseamnă că n-am înţeles nimic.

*