Războiul lui Mourinho şi dreptatea lui Messi

Înţeleg supărarea lui Mourinho: pregătise totul ca la carte, montase căpăcele protectoare pe toate punctele slabe ale echipei. Se îndrepta cel puţin către un egal. Dar fotbalul – o ştiu toţi copiii – e jocul acela unde “se arată dreptatea”.

Marea calitate a portughezului, ceea ce face din el un lider de excepţie, este că reuşeşte să obţină de la oamenii săi, ca grup, mai mult decât ei înşişi cred că sunt capabili să dea şi mai mult decât oricine altcineva ar aştepta de la ei. Real Madrid nu se distinge prin stil sau prin legături “automatizate” între jucători, însă în spiritul lor vibrează ceva care inspiră teamă, un energizant care-i potenţează peste fire.

“Când inamicul se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; acolo unde e puternic, evită-l. (…) Atacă-l într-una, hărţuieşte-l”. (Sun Tzu, Arta războiului, cap. 1)

Să fim sinceri şi noi, admiratorii Barcelonei, şi să admitem că, aseară, până la eliminarea lui Pepe, nu ne-am recunoscut favoriţii; catalanii nu putuseră să se desfăşoare, tocmai din cauza acelui spirit al gazdelor. Agresivităţii exagerate a Realului, ei îi răspundeau cu o prefăcătorie dezamăgitoare, semn că nu găseau alte mijloace de a face faţă presiunii venite din tribune.

Judecând acum, la rece, dacă arbitrul Stark nu i-ar fi lăsat pe madrileni în inferioritate, n-am fi văzut fotbal în această primă manşă a semifinalei. Exagerarea lui a oprit exagerările jucătorilor. Sigur, pentru Mourinho, pentru “doctrina” războiului pe care o aplicase acestui meci, precum şi pentru suporterii Realului, deznodământul poate fi nedrept. Ei ar fi preferat, cu siguranţă, o partidă care să continue până la final în acelaşi mod – sabotaj reciproc, ciocnire metalică, fără pic de spectacol. Aşa gândise Mourinho, aşa ar fi trebuit să evolueze lucrurile.

“În vremurile vechi, războinicii iscusiţi începeau prin a deveni de neînvins, apoi aşteptau ca inamicul să fie vulnerabil. Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el”. (Arta războiului, cap. 4)

Însă pentru copilul Messi, care ia mingea de la jumătatea terenului şi se duce cu ea până în poartă (fiindcă, în copilărie, imposibilul nu există), ultima jumătate de oră are chipul dreptăţii. Fotbalul o fi el noua formă a războiului, măcar ca spaţiu de adunare şi descărcare a energiilor bărbăteşti, însă, fără bucuria golului, fără scânteia care se oglindeşte în privirile celorlalţi copii după ce ai înscris, n-are niciun rost să fii invincibil.

*

– Text apărut şi pe SportVox –