Raţiunea credinţei mele

Săptămâna trecută am primit prin e-mail un mesaj foarte amabil din partea Asociaţiei Secular-Umaniste din România (ASUR), prin care mi se propunea să particip la o dezbatere “pro şi contra” găzduită de platforma Think Outside The Box de la Hotnews: un reprezentant al asociaţiei urma să scrie pro-umanismul secular, iar eu, să “prezint argumentele în favoarea religiei”, implicit contra acestei doctrine.

Am spus “da” şi am scris. Mai jos puteţi citi textul integral. Întreaga dezbatere este aici.

*

Raţiunea credinţei mele

În faţa mesei la care scriu avem o plantă de apartament. Nu ştiu cum se numeşte. Îi place atât de mult în sufrageria noastră, încât creşte continuu, debordând de verde şi concurându-se, parcă, pe sine. Are nişte frunze mari şi late care plesnesc de viaţă. Cea mai tânără dintre ele aproape atinge tavanul. E o plantă în delir, dacă mă înţelegeţi. Nu-i facem nimic special: am aşezat-o în faţa geamului, i-am legat tulpina de un băţ de lemn, să nu se rupă, şi îi dăm apă, la câteva zile. Au venit vecine mult mai pricepute într-ale florilor, ne-au cerut “pui” de-ai plantei fericite (căci îi răsar urmaşi, în acelaşi ghiveci, fără intervenţia noastră), dar în casele lor n-au crescut. Nu ştim de ce, nu înţelegem. Dar, de fiecare dată când vorbim despre asta, singura noastră explicaţie e că planta se hrăneşte şi cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casă. Nu ştim.

*

A contrapune religia, credinţa în Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, în timp, de câţiva gânditori cu vederi asemănătoare e nedrept din punct de vedere istoric şi incorect ca metodă. Prima e milenară şi universală, iar cealaltă nu poate fi decât perisabilă, ca toate suratele ei dispărute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiraţie parţială.

Această “opoziţie” e construită pe o falsă temelie: presupune, implicit, că religia e exclusiv de domeniul iraţionalului şi că, nefiind dublată de dovezi empirice, rămâne un construct folosit fie ca proptea psihologică în faţa morţii, fie ca manipulare politico-socială cu scop dictatorial. În “colţul opus” ar fi, deci, o prezenţă pur raţională, care nu adaugă nici o cărămidă propriului edificiu înainte de a-i verifica trăinicia şi de a-i astupa eventualele fisuri.

Or, lucrurile nu stau deloc aşa, oricât ar părea de paradoxal. Primul motiv e că, la început, actul de credinţă este foarte normal şi cât se poate de raţional. Cu excepţia situaţiilor excepţionale, a iluminărilor sau revelaţiilor de tipul “Saul pe drumul Damascului”, credinţa se naşte în urma unor întâlniri – cu oameni, cărţi, fapte de viaţă – şi reprezintă o alegere conştientă. La un moment dat, ceva în fiinţa mea se coace şi îmi spune că mă simt acasă într-un raport om-Dumnezeu şi că orice alt sistem de explicaţii nu mă mai mulţumeşte.

Ajungem astfel la al doilea motiv: decizia raţională de a crede în Dumnezeu e o contradicţie greu de asimilat într-o viziune non-teistă, natural(ist)ă, asupra lumii. Unde-şi găsesc locul credincioşii într-un sistem destinat celor care nu cred? Cum soluţionează teoretic umanismul delicata chestiune a asumării credinţei? Cum se descurcă paradigma orizontalităţii dacă e silită să facă echilibristică pe muchia de cuţit a divinului? Noi, ăştia, suntem nebuni? Atât?

Totul începe în minte. Aceasta e marea provocare pentru doctrinele ateiste sau umaniste, care-şi întemeiază orice succes pe capacităţile cognitive ale omului. Cred pentru că vreau să cred. Aleg să cred. Trec raţional în iraţional. (Personal, am ajuns la teologia ortodoxă pentru că, student la filosofie fiind, descopeream cu o dezamăgire crescândă că toată istoria gândirii nerevelate evoluează după o schemă care, simplificată la maximum, ar arăta cam aşa: unul zice că e albă, un altul, relativ contemporan, susţine că e neagră, un al treilea, urmaş de-al lor, conchide că, de fapt, cei doi sunt complementari, iar un al patrulea, mai târziu, afirmă răspicat că triada precedentă a plecat de la premise complet greşite, aşa că mecanismul trebuie resetat. În paralel cu dezamăgirea însă, întâlneam mirat o lume în care existau răspunsuri pentru mai toate cele omeneşti, inclusiv pentru rătăcirile filosofilor, o lume în care, mai mult, acele răspunsuri erau coerente între ele şi, când chiar nu se mai putea continua, i se recunoştea misterului că e mister şi minunii, că e minune).

Da, ştiu, e absurd. E absurd să crezi într-un Dumnezeu unic în natură şi întreit ca persoană. E absurd să crezi că o Fecioară ar fi născut, că Fiul ei a vindecat leproşi, a înmulţit pâinile sau a mers pe apă. Şi, mai presus de toate, cum să crezi că a înviat şi mai şi şade, de-atunci, de-a dreapta Tatălui Său? E absurd. Dar dacă Hristos ar fi făcut lucruri inteligibile şi accesibile raţional sau dacă am înţelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuaţie de gradul doi, atunci nici măcar conceptul unui Atotputernic care ne ştie fiecare fir de păr n-ar putea funcţiona, nici într-o dizertaţie filosofică închisă la toţi nasturii logicii.

De ce nu pot să cred într-un Dumnezeu al iubirii, care veghează şi mântuieşte, dar mi-e la îndemână să accept posibilitatea îndrăgostirii la prima vedere şi a rămânerii, până la moarte, alături de o persoană care, cândva, era exclusiv un străin? E “raţional” şi “practic” ca, într-un colţ al Universului, într-o galaxie oarecare, sub o stea mică, să existe viaţă într-o diversitate pe care nici un om nu ar putea să o imagineze, chiar dacă ar scorni clipă de clipă?

E inteligibil că fiecare dintre noi există, este, fiinţează, trăieşte, dar miliarde de miliarde de alternative umane au dispărut în secundele în care câte un singur spermatozoid viguros al taţilor noştri pătrundea în pretenţioasele ovule ale mamelor noastre? Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri şi nu altele, de ce dormim, de ce visăm, de ce tindem către fericire, de ce nu ne mulţumim cu hrană şi reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravieţuieşte în capacitatea noastră de cuprindere mentală gândul că murim?

*

Nu ştim. Acesta e secretul. Nu putem şti chiar tot ce-am vrea să ştim. Nu cu mintea. Nu “aici şi acum”. Mintea e doar începutul. Sfârşitul e inima. Poate de aceea creşte, netulburată, nestăvilită, entuziasmată, planta noastră. Simte, nu gândeşte. A aflat.

*