R. Sau cine face posibilă o dictatură

Azi am înţeles cum se instaurează o dictatură. Una e să afli din cărţi, alta e să trăieşti absurdul la firul ierbii, acolo unde nu mai există altă miză decât dictatura însăşi, ubicuitatea ei celulară.

La revista “Tribuna” – altfel adormită de ani mulţi, precum multe dintre suratele sale “de cultură” – a fost numit un nou “manager”, de către o comisie politică a Consiliului Judeţean Cluj, care este proprietarul publicaţiei. Omul cu pricina – să-i spunem R – nu s-a remarcat prin nimic, nici literar, nici jurnalistic, cu excepţia faptului că, încă de la începutul anilor ’90, susţine că a tradus în româneşte cea mai importantă operă a lui Heidegger, “Fiinţă şi timp”.

E suficient să vă imaginaţi intelectualul de provincie, prăfuit şi fixist, care, indiferent ce-l întrebi, de pildă “ce ştii să faci?”, o ţine una şi bună – “eu l-am tradus pe Heidegger”, aşa cum alţii subzistă prin succesul unui volum uitat sau bazându-se pe funcţia sălcie de pe la vreun inspectorat. (De altfel, pomenirea lui Heidegger – şi, în unele cercuri mai tinere, a lui Schopenhauer – pare a fi un semn infailibil pentru nesiguranţa de sine a incultului.)

Revenim: pe lângă calitatea de heideggerian nerecunoscut, R a mai dobândit una, datorită căreia, de altfel, a şi ajuns la o sinecură: este, de ani buni, membru al PSD, genul de activist atârnător care dă şi el pe la sediu; nu e lipitor de afişe, dar nici nu apucă poziţie eligibilă pe o listă importantă. Şefii îl tolerează, membrii de rând nu-l iau în seamă, iar jurnaliştii n-au auzit de el.

Şi vine o zi când, pentru această supuşenie răbdătoare, pentru tona de umilinţe şi de inutilităţi pe care le-a produs “în activitatea de partid”, the “R man” primeşte o instituţie pe mână. În cazul nostru, o revistă, în a cărei redacţie sunt câţiva oameni talentaţi şi bine crescuţi, care n-au prea purtat bătălii adevărate în spaţiul public pentru că treaba lor e să citească şi să scrie. Aşa au fost învăţaţi.

Nici nu bine e impus ca şef, că R îşi exhibă frustrarea, cea care l-a ţinut pe linia de plutire în ultimii 20 de ani, care l-a educat să aştepte cuminte şi să servească partidul. Începe prin a-i ataca pe aceia pe care îi consideră vinovaţi că nu e faimos, cei care i-au furat şansa de-a fi cunoscut ca “traducătorul lui Heidegger”. Vremea în care şi-a măcinat ratarea n-a fost în zadar.

Degeaba încearcă redacţia să lege o colaborare: R le cere “subordonaţilor” să stea 8 ore la birou, că “sunt la muncă”. În van vor redactorii să-i explice că la o revistă de cultură e nevoie să te mai duci la câte-o lansare de carte: R adoptă metoda “biletului de voie”, ca în armată, pe care trebuie să-l semneze personal.

Şi, ca în orice preluare a puterii, frustrat la frustrat trage. Noile ajutoare de nădejde ale lui R devin tehnoredactorul şi corectorul, acesta din urmă primind şi dreptul de a păstra, în absenţa şefului, ştampila – sceptrul puterii, arma fără de care, în instituţiile de stat, nimeni şi nimic nu se mişcă dintr-un birou într-altul.

Protejat de fostul prefect blindat în mandate la CNA, căruia, în 1990, după ce fusese recuzat ca profesor de Etică, revoluţionarii îi strigau “Zanc, Zanc/Du-te după tanc!”, şi având mână liberă de la noul şef al Consiliului Judeţean (pentru care munca de redacţie nu se deosebeşte de cea din fabrică), R “face revista” de capul lui, doar cu cele două ajutoare “tehnice”. Redactorii continuă să-şi scrie articolele şi să i le trimită, dar nu li se comunică sumarul decât după ce totul e trimis la tipografie. Când îi cer să le motiveze ne-apariţia textelor, “managerul” declamă: “Aşa vreau eu. Dacă nu-ţi convine, sunt gata să-ţi semnez demisia”.

(Flashback. Suntem prin 2005, e vremea sărbătorilor de iarnă şi filiala partidului liberal a invitat presa locală să-i dea premii la un motel situat la vreo 20 de kilometri în afara oraşului. În loc să existe un juriu sau ca şefii partidului să-şi asume o ierarhie, premiile se trag la sorţi. După ceremonii, participanţii se aşază, cu mic, cu mare, la tradiţionala băută comună. La una dintre mese, înconjurat de trepăduşii săi, un director de ziar de care se tem mulţi îl strigă pe unul dintre liderii liberali: “Treci aici!”. Respectivul se prezintă urgent, ca un căţeluş speriat de eventuala pedeapsă. “Bă, mai stau mult după tine? Ai uitat cine te-a făcut om?”, îl urechează dom’ director. “Hai, mă, nu te supăra…”, se aude un schelălăit. Anii trec şi, astăzi, cel chemat “la aport” e preşedintele Consiliului Judeţean: el l-a numit pe R şef de revistă şi el îi ţine spatele.)

Cum se instaurează o dictatură? Cu oameni neiubiţi.

Cu câţiva, selectaţi grozav şi instinctual, care acumulează atâta resentiment faţă de oamenii normali – cei care au dovedit ceva, au construit respect sau avere prin merite proprii -, încât umorile lor, tot acrul şi tot arcul acela întins zi de zi în sufletele lor închise nu mai pot fi stăvilite odată ce sunt postaţi într-un loc cu o cât de mică putere.

Iar oamenii buni, cei care se pricep la o meserie şi care nici n-au visat că ar trebui să se antreneze pentru lupte în câmp deschis, se trezesc, mai mult uimiţi decât supăraţi, neştiind cum să procedeze pentru a scăpa de noul tartore şi a reveni la o stare de firesc, în care să-şi vadă de vieţi.

Dictatura se întronează cu oameni neîmpliniţi, cu substitute de identitate, care hipnotizează simţul comun prin faptul că “misiunea” le şterge urmele omeniei. Nu e întâmplător cum îşi falsifică ei CV-urile, cum introduc nonşalant diplome, grade ori stagii pe la universităţi renumite. În adâncul sufletului, toţi se ştiu ilegitimi şi nemerituoşi.

Ei se găsesc în orice epocă şi în orice colectiv, dispuşi să se înroleze de partea stăpânului care începe să le dea atenţie. Ei nu pot fi îndepărtaţi prin solidaritatea celor pe care-i batjocoresc sau, şi mai naiv, prin apelul la onoare. Ci doar prin forţă. Persecuţia e starea lor mentală, singura pe care o recunosc, pe care o aplică şi de care se tem.

Azi am fost pe holurile de la “Tribuna” să susţin un poet, un om care “a îndrăznit” să scrie, în altă revistă, adevărul despre situaţia redacţiei. În continuare el era de bun simţ, rezervat, încrezător că se va rezolva, cumva. Poet.

A fost “audiat”, vreo două ore, de “comisia de disciplină” a revistei, formată din manager, tehnoredactor şi corector. A fost acuzat că şi-a “jignit superiorul”, cel care, în noul regulament de ordine interioară, se autodenumeşte “conducătorul autorităţii”. Comisia i-a dat poetului un prim avertisment.

În timpul pe care l-am petrecut pe hol împreună cu 20-30 de oameni – scriitori, jurnalişti, tineri intelectuali -, R a sunat la 112 şi a chemat Poliţia, pe motiv de “tulburare a liniştii publice”. A venit un comisar, care a mărturisit că primesc solicitări şi mai hilare, dar şi doi jandarmi, pentru orice eventualitate. A apărut, la un moment dat, şi fostul prefect, omul lui Iliescu de la Cluj, care ar fi continuat, şi după revoluţie, să predea Etică la Facultatea de Filosofie, dacă studenţii nu ar fi făcut grevă, în 1990, împotriva sa. Acum e membru în consiliul de administraţie al revistei, numit de şeful de la judeţ, liberalul care făcea frumos la mese.

O dictatură e o restauraţie a marginalilor.

*