“Portretul luptătorului”. Cronică

“Portretul luptătorului la tinereţe” – filmul lui Constantin Popescu jr. recent intrat în cinematografe – îşi atinge scopul dacă, în timpul vizionării sau măcar la final, ajungi să te întrebi: “Eu aş fi (fost) în stare?”.

E vorba despre limită. Despre o limită a respectului de sine, apoi despre asimptota încrederii în ceva mai înalt, trans-omenesc, şi, nu în ultimul rând, despre limite fizice, atinse violent prin foame, frig şi sânge. “Moşule, ce facem noi aici?”, e întrebat, la un moment dat, personajul lui Ion Gavrilă-Ogoranu.

Care ne mai e rostul când, uite, murim unul câte unul, când nu ne mai ajută nimeni, când e limpede că suntem învinşi?

Dar nu e asta, până la urmă, chiar viaţa? Nu murim pe rând, singuri, doborâţi de suferinţă şi, în lipsa unei dovezi, închipuindu-ne inutili? Unica alegere esenţială, acolo, la graniţele fiecăruia, nu e cea dintre aruncarea oarbă în proiecţia unui sens şi renunţarea la iluziile pierzătoare în plan concret?

Meritul “Portretului” e că încearcă să înţeleagă cum se produce această alegere şi ce îi ţine sau nu “înăuntru” pe aceia care au făcut-o. Filmul putea să fie patetic şi tezist. Nu e. Cu excepţia a două momente (cel de la cabană, când Moşu’ vorbeşte despre “Armata naţională”, şi cel în care îi răspunde fiului său nenăscut) – dar şi acelea ţinute între hotarele naturaleţii, nu ni se ţin lecţii explicite de patriotism sau de demnitate, ci ni se arată frânturi de viaţă cu sufletul la gură – spaima de a fi trădat, luciditatea în preajma duşmanului, nostalgia unui sărut sau prezentul uimitor al durerii.

Judecată după, cu mintea celor care au trăit comunismul, rezistenţa din munţi e firescul. În retrospectivă istorică, partizanii sunt o reacţie atât de normală şi de paradoxal-tăcută, încât nici până acum nu şi-au găsit dreptatea şi recunoaşterea. Grupuri-grupuri, reunindu-se, despărţindu-se, la început susţinuţi, apoi tot mai puţini şi mai deznădăjduiţi, hăituiţi şi înfometaţi, trăind din zvonurile executării camarazilor şi, la urma urmei, din imposibilitatea de a se mai întoarce, omorând şi fiind ucişi, ei continuă să fie o realitate neînţeleasă.

*

“Portretul luptătorului…” e un film omeneşte imperfect. E curajos şi ezitant, deseori tandru, imatur, dar creşte odată cu orele. Începe greu – nu poţi să te rupi de evidenţa că băieţii aceia cu accent de Bucureşti (care urcă tonalitatea la finalul întrebărilor) sunt doar nişte actori. Dar pe măsură ce personajele lor se deprind cu toate ale muntelui şi ale morţii, parcă şi ei, actorii, devin mai bărbaţi. Ajung să se înţeleagă, să transmită forţă, să nu mai declame, hainele groase le vin tot mai bine şi bărbile sunt ale lor, la fel ca armele.

Povestea nu e curgătoare, ci spartă ca puloverul unui împuşcat, iar dialogurile sunt nepretenţioase, deşi e clar că, stând ani de zile împreună, acei tineri au apucat să îşi vorbească despre orice, de la forma frunzelor la politica mondială şi de la aţa de cusut la iubirile imaginate.

Ideea regizorului Constantin Popescu de a insera fragmente alb-negru, cu imagine granulată şi mişcare haotică a camerei, ca şi cum ei, luptătorii, s-ar fi filmat în postúri cotidiene, produce uneori efecte de emoţie acută, alteori te retrimite nefericit în conştiinţa că te afli într-un scaun la cinema. Dar, încă o dată, convenţia funcţionează în majoritatea timpului, şi actorii sunt partizanii.

Asupra unei mame, femeie de la ţară, care priveşte îngenuncheată un hambar ciuruit de rafale, se lasă liniştea. Asupra unei fete sfioase, sărutată scurt, alături de ploaie, de un tânăr care ştie că nu se va mai întoarce, se lasă liniştea. Asupra unui bărbat rănit, care nu mai poate merge din cauza cangrenei şi care nu vrea să fie găsit viu în ascunzătoare, se lasă liniştea. Asupra unui bărbat căruia i-au fost prinşi toţi camarazii, după ani de zile în care au împărţit totul şi au trăit murind, se lasă liniştea.

*