“Porecla”: o poveste despre imigranţi şi pierderea tradiţiei

Ce îl leagă pe un imigrant din prima generaţie de ţara sa de origine?
Numele (familia). Oricât de bine se integrează, el se identifică printr-un cuvânt adus de altundeva.
Limba (cheia lumii). El prizează realitatea – parţial, dacă nu total – printr-o matrice diferită de cea în care s-a instalat.
Educaţia (reperele). Are jaloane mentale pe care, chiar dacă ajunge să şi le smulgă, le transformă subconştient în termeni de comparaţie pentru noile jaloane.
Amintirile (misterul). Trăieşte rezemându-se mai ales pe sentimentele deprinse într-un trecut asimilat firesc, acasă.

Ce se întâmplă cu urmaşul acestui imigrant, cu copilul născut în cealaltă ţară? E lipsit dintru început, de la venirea pe lume, de două dintre legăturile cu ascendenţa sa – educaţia şi amintirile. O a treia legătură, limba în care gustă viaţa, poate fi păstrată aproape intactă, mai ales dacă ea e vorbită în casă, însă presiunea socială a limbii de adopţie – de la anturaj şi până la canalele de comunicare publice – îl va obliga sau, mai degrabă, îl va atrage să se perceapă ca fiind radical altul decât părinţii săi.

Între copilul născut în acea cultură secundă şi părinţii săi formaţi într-o tradiţie lăsată în urmă se produce o ruptură mult mai subtilă şi implicit mai greu de reparat decât cea inerentă, dintre generaţii. El nu mai înţelege şi nici nu îl mai interesează să înţeleagă semnificaţiile ritualurilor lor, rosturile alegerilor lor şi diferenţele de situare în lume. E obsedat să se integreze şi să facă faţă. E ca şi cum cuplul de imigranţi ar fi făcut un copil cu ţara cea nouă, “el” furnizând informaţia genetică, iar “ea”, oul dornic de conţinut proaspăt, pe cât de primitor, pe atât de îngrăditor.

Cele de mai sus nu sunt idei bazate pe experienţă. Nu ştiu cum e să fii imigrant, darmite să ţi se nască un urmaş în altă ţară. Asta am simţit citind paginile pe care le ascunde coperta alăturată.

Personajului principal din “Porecla”, fiu de bengalezi născut în America, îi e ruşine inclusiv cu numele său. Astfel, niciunul dintre lianţii cu obiceiurile şi mentalitatea părinţilor săi nu mai e suficient de rezistent. Trecutul îi pare dezonorant, iar raportarea lor remanentă la tinereţea şi rudele din India reprezintă un balast. Poate de aceea, deşi povestea se întinde pe 40 de ani, Jhumpa Lahiri şi-a scris tot romanul la timpul prezent.

Pentru un copil de imigrant, 2 ajunge 1, iar 1 este redus la 0. El îşi poate regăsi identitatea abia după şocul unei rupturi totale. Abia atunci numele îşi recapătă demnitatea şi îi devine rădăcină. Sau poate nici atunci.