Poetul, ca şi jurnalistul, nu are viaţă personală. Darmite dacă e şi-şi

Jurnalistul Iulian Tănase din acest an ai premiului Hubert Burda pentru poezie, înfiinţat de faimoasa companie omonimă din Germania pentru a descoperi şi susţine tineri poeţi din Europa de Est. Nu-l cunosc, dar îi ştiu semnătura, precum mulţi dintre dumneavoastră, din Academia Caţavencu. Nu-i citisem decât articole, dar, mânat de curiozitate (bune şi premiile astea), m-am apucat de unul dintre volumele pe care ţineam minte că i le găsesc, integral, pe .

“Iubitafizica” se numeşte cartea şi e o minunăţie. Ştiu că au trecut 7 ani de când a apărut, dar nu-i nimic. Îmi asum riscul de a face din asta o falsă ştire pe blog şi de a crede că nu e deloc târziu să o citiţi online sau să o descărcaţi gratuit de .

“Iubitafizica e ştiinţa iubirilor imaginare”, scrie Iulian Tănase, iar “iubitafizicianul este personajul de genul masculin, aflat între două vârste întâmplătoare, atent la tot şi la toate iubitele imaginare”. Să vă spun că volumul începe cu 19 portrete de iubite imaginare (Alejandra, Ersta, Lucrecia, Maga sau Oedipa), unul mai rafinat decât altul, că anul iubitafizic are tot 12 luni, dar cu alte denumiri, adaptate “ştiinţei”, că există un calendar iubitafizic, un catalog al iubitafizicienilor profesionişti, dar şi unsprezece porunci de specialitate? Vă spun.

Dar, cel mai bine, las aici două fragmente din carte, poate vă fac poftă. Asta nu mai e doar poezie. Iulian Tănase e un vânător de visuri care nu se trezeşte niciodată cu tolba goală.

*

Eva

Ea era înaltă şi atît de frumoasă că pămîntul pur şi simplu ameţea şi se învîrtea aiurea (în jurul soarelui, se pare) atunci cînd ea privea în jos cu totul întîmplător.

Ei spuneau că e nebună, dar ea – aveam s-o aflu mai tîrziu – nu făcea decît să trăiască în propria-i lume, era atît de frumoasă că ea chiar reuşea să trăiască în propria-i lume (cea de dinaintea lumii, probabil), deşi ei spuneau că ea ar fi pur şi simplu nebună.

Am întîlnit-o vara, de fapt, am reîntîlnit-o atunci, deşi nu eram foarte sigur, mi-au prezentat-o ei, era atît de frumoasă şi de înaltă, cînd s-a apropiat de mine să-mi întindă mîna, de emoţie am început să respir în gînd.

– Eu sînt Eva, mi-a spus strîngîndu-mi mîna, sînt Eva, prima femeie de pe pămînt şi, poate, ultima. Şi mi-a zîmbit complice. Frumuseţea ei avea ceva din graţia păcatului originar, chiar şi ei îşi dăduseră seama de asta, mi-au şi spus-o odată, mai tîrziu.
– Ştiu, i-am răspuns eu, continuînd să respir tot în gînd. Ştiu că eşti Eva, şi nu de la ei. Ştiu pentru că mi-am amintit. Pe mine mă cheamă Adam, ar trebui să-ţi aminteşti, căci ne-am mai întîlnit.
Şi ea îşi aminti, într-adevăr, că demult, într-o după-amiază îndepărtată, ne întîlniserăm în faţa Teatrului Odeon, ea păşea frumoasă şi înaltă pe Calea Victoriei trezind din visare asfaltul adormit cu faţa la soare. Eu stăteam pe o bancă, ţineam în mîini un măr mare şi roşu, cînd am văzut-o cum se apropia am înţeles cît de frumoasă era, am simţit cum pămîntul îşi schimbă încet sensul de rotaţie, fugindu-mi discret de sub picioare. Noroc cu mărul pe care îl ţineam strîns în mîini – părea să fie singurul punct de sprijin care îmi mai rămăsese. Cînd a ajuns în dreptul meu – şi-a amintit – m-am ridicat, m-am dus la ea şi i-am întins mărul:
– Eşti atît de frumoasă, te rog, muşcă din el, i-am zis.
– De ce, mă întrebă ea, surprinsă. Pe mine nu mă cheamă Eva. Şi zîmbi.
– Nici pe mine nu mă cheamă Adam.
– Îmi pare bine de cunoştinţă.
– Şi mie.
– Sîntem convenţionali, îmi spuse ea.
– Sîntem, ce să facem, i-am răspuns. Dar, să ştii, mărul nu este deloc convenţional. Să nu-ţi închipui cumva că l-am cules azi-dimineaţă din pomul cunoaşterii binelui şi răului.
– Nuu?! Ce păcat! Atunci, nu îmi închipui asta. De altfel, nici Calea Victoriei nu pare să fie raiul pe pămînt. Îmi spuse toate acestea şi se îndepărtă muşcînd visătoare din măr. De atunci şi pînă cînd mi-au prezentat-o ei în acea zi de vară nu ne-am mai întîlnit. Însă ştiam că o voi revedea, pentru că ei îmi spuneau că e nebună, şi atît de frumoasă era încît – ştiam – era imposibil să nu ne reîntîlnim.

Într-o seară (care avea să fie şi ultima seară a noastră) mi-a spus: Ştii, e ciudat că ei îşi închipuie că a face patul e acelaşi lucru cu a face patul, că a fi nebună e totuna cu a fi nebună, că a te sinucide cu armele secrete ale lui Cortázar înseamnă să te sinucizi la infinit cu aceleaşi arme din ce în ce mai secrete. Ei îşi închipuie toate acestea, însă ei nu înţeleg că eu sînt Eva, chiar Eva, prima femeie de pe pămînt şi, poate, ultima.

*

Braţul promis

Cînd totul se termină, ce mai rămîne?

Amintirile, nişte antropofage graţioase
manipulează timpul cu nonşalanţă
manipulează visele şi sîngele
ademenesc inima în camere întunecoase şi reci
în care se aud cele mai înnebunitoare muzici
care s-au inventat vreodată.

Ce mai rămîne cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Amintirile nu mai folosesc de mult la nimic
însă nu le poţi lăsa singure
trebuie să trăieşti împreună cu ele, pînă la capăt
aşa cum te culci în fiecare noapte cu o aceeaşi boală incurabilă.

Cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Femeile nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar fi cunoscut dinainte
răspunsurile la toate întrebările lumii.
De aceea, cînd nu-i mai puteau suporta alături pe bărbaţii lor
ele îşi dădeau foc la pat
cînd nu-i mai puteau privi, îşi scoteau pur şi simplu ochii
cînd nu-i mai puteau iubi, îşi străpungeau inimile
cu un cuţit cu lama lungă şi subţire.

Ce mai rămîne cînd totul se termină
cînd femeia de lîngă tine îşi dă foc la pat
ca să nu te mai poţi aşeza lîngă ea
cînd îşi scoate ochii pentru că nu vrea să te mai vadă
cînd îşi sădeşte un cuţit în inimă pentru că nu te mai poate iubi?

Bărbaţii nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar şti că pentru toate aceste întrebări
nu există decît un singur răspuns
deşi bărbaţii purtau la ei mai multe răspunsuri
de care nu se despărţeau niciodată.
De aceea dacă un bărbat îşi înşela femeia care îl iubea
şi îl aştepta în pat cu ochii deschişi
el trebuia să-şi taie un braţ –
erau bărbaţi, şi îşi tăiau braţul promis
şi, în scurt timp, toţi bărbaţii rămăseseră cu un singur braţ
şi totul părea cît se poate de firesc.
Văzîndu-şi bărbaţii cu un singur braţ
femeile ştiau că nu vor mai fi înşelate şi a doua oară
pentru că un bărbat fără amîndouă braţele nu ar mai fi bărbat
şi ele ştiau asta, şi ei ştiau că ele ştiu asta.

Dar ce mai rămîne cînd totul se termină?

Cînd bărbaţii cu un singur braţ
simţeau că nu îşi mai iubesc femeile – ei nu le înşelau.
Pur şi simplu îşi retezau şi celălalt braţ
pentru că un bărbat care nu mai iubeşte nu mai este bărbat
şi atunci la ce bun cele două braţe, la ce bun un singur braţ?
După ce se castrau şi de celălalt braţ
bărbaţii coborau la rîu, pentru a înota cît mai departe.