Paul Auster şi trilogia identităţii

Cine e Paul Auster? E, oare, scriitorul care, din cauza singurătăţii, se dă drept Paul Auster într-o seară când telefonul sună şi necunoscutul caută pe cineva cu acest nume? Să fie scriitorul care chiar se numeşte Paul Auster şi căruia cel de mai sus îi cere iertare că i-a folosit identitatea? Sau e doar scriitorul care îi creează pe primii doi, transferându-şi numele într-un roman, ficţionalizându-se şi rămânând, totodată, real?

Măcar el se gândeşte la asta, la volatila sa identitate. Dar eu, tu, ea, el, nu prea. Pentru noi, indolenţii de sine, propria identitate e un puzzle căruia îi mai găsim şi adăugăm câte o piesă numai în momente de criză. Pe noi, doar “pragul de sus” ne mai întoarce către înăuntru. Şi puzzle-ul rămâne un cadru aproape gol, de neînţeles, sugerat doar din loc în loc.

Identitatea e o materializare mereu incipientă a ceea ce fiecare ar fi putut să afle despre sine dacă s-ar fi uitat mai des şi mai atent la modelul ideal.

Una e imaginea de pe ambalaj, alta – spartă şi nedescoperită – realizarea. Lipsesc prea multe piese, cerul e prea greu de recompus, iar nuanţele ierbii – prea apropiate pentru a fi dibuite în mulţimea neordonată.

*

S-a întâmplat să citesc, în ultima vreme, trei cărţi de Paul Auster, iar acum vreau să le înghesui în acelaşi text ulterior. Numitorul lor comun? Căutarea identităţii: încercarea de a reconstitui o identitate personală, măcar una. Un om.

“Trilogia New York-ului”, din care am folosit trilema de la început, e o anatomie a urmăririi. A urmări pe cineva devine mod de existenţă şi, treptat, raţiune de a fi. Strângerea a tot mai multe informaţii despre altcineva – dar nu esenţialul, nu ceea ce te aştepţi tu să afli – stimulează continuarea urmăririi dincolo de limitele iniţiale sau necesare şi, astfel, ajunge obsesie.

Celălalt, identitatea lui, resorturile alegerilor sale se transformă în ţinte. În momentul în care persoana urmăritului atinge stadiul de scop, urmăritorul se contopeşte cu el şi se anihilează pe sine însuşi ca mijloc. Rolurile se inversează.

Trei sunt formele acestei metamorfoze descrise de Auster (de unde şi titlul romanului): urmărirea pentru salvarea cuiva (lupta cu viitorul), urmărirea neînţeleasă, care distruge precum picătura chinezească (anihilarea prezentului), şi urmărirea unei biografii (trecutul imposibil).

Toate sunt incursiuni oarbe către propriul adevăr, strângerea de piese din acel puzzle care e totalitatea personală. Orice urmărire e o urmărire de sine.

*

În “Leviatan“, Auster se luptă cu dificultatea de a-l înţelege pe celălalt. Destinul unui om e atât de misterios pentru un altul care vrea să-l priceapă sau cel puţin să-l aşeze în câteva cadre, încât nici prietenia, nici măcar dragostea, laolaltă cu destăinuirile acelui om, nu sunt de ajuns pentru a trece de bariera alterităţii.

Ştim atât de puţin despre oricine altcineva pentru că el însuşi, acel altul, ştie foarte puţin despre sine. Nici el nu bănuieşte cum va reacţiona în situaţii-limită, habar n-are ce-i rezervă soarta şi dacă va face faţă şocurilor. Cu atât mai mult, a vrea să te apropii de răscrucile aparent inexplicabile ale unui alt destin pare o absurditate.

Şi, totuşi, scriitorul o face: el revine continuu, ca un Sisif, la masa unde eternul puzzle identitar e, totdeauna, incomplet.

*

Mai am una. “Un om în întuneric“, cea mai recentă apariţie a lui Auster în limba română, vorbeşte despre tentativa de a domoli suferinţa provocată de ne-găsirea rostului. Puzzle-ul vieţii tale e aproape gata, îi mai lipsesc doar câteva piese, şi ceva sau cineva îl împrăştie. Sau îl împrăştii chiar tu, pentru că ceva sau cineva nu mai este.

Cum vindeci absenţa? Cum o iei de la capăt? Iar să cauţi colţurile şi marginile, iar să grupezi piesele risipite în funcţie de culori, iar să te ghidezi după feţe, după clădiri, după detaliile neobişnuite? Nu mai bine evadezi în imaginaţie şi rescrii tot ce n-a fost bine? Poţi să rezişti ispitei de a-i pedepsi fictiv pe toţi aceia despre care crezi că ţi-au greşit?

Când inventezi poveşti compensatoare pentru durere, leacuri epice, hotarul dintre imaginar şi real subzistă doar în mintea ta, dar şi acolo e neglijabil. Iar dacă personajele cărora le dai viaţă şi acţiunea în care le implici sunt cât se poate de veritabile dincolo, înăuntrul creierului, de ce n-ar trece şi dincoace, să rezolve neîmplinirea, să disloce universul cunoscut cu unul paralel, dar mult mai bun?

Bineînţeles, de întors, tot te întorci. Suferinţa îşi recapătă corpul şi tu eşti singurul care va mai şti, o vreme, ce ai conceput, ce ai văzut, ce ai trăit în călătoriile tale fantastice şi unice, de nedescris, irepetabile.

Orice identitate e secretă.

*

“Trilogia New York-ului”, editura Univers, 2007; traducere de Cristiana Vişan

“Leviatan”, editura Paralela 45, 2008; traducere de Mihnea Gafiţa

“Un om în întuneric”, editura Polirom, 2010; traducere de Daniela Rogobete