Păsările care cântă noaptea

Dacă, noaptea, nu dormi din cauza căldurii sau dacă oricum eşti insomniac, poţi primi o compensaţie nesperată, cu condiţia să existe câţiva pomi în preajma blocului sau a casei tale: păsările. Încep de pe la ora 3, poate 4, şi cântecul lor – privighetori, mierle şi ce vor mai fi fiind – are o frumuseţe stranie, ca şi cum ar proiecta palate de culori prin întuneric.

Timp de trei zile şi trei nopţi, la Cluj s-au spus două poveşti nemaiauzite: “Jazz in the park” şi “Electric Castle”. Pentru prima, mii de oameni s-au strâns în Parcul Mare, cu iubita ori cu iubitul, cu copiii, cu cei mai buni prieteni, cu fraţii sau cu părinţii. Au întins pături şi au prins hamace, unii s-au aşezat pe scaune, în faţa scenei unde se înfiripa povestea, alţii s-au aşezat la coadă, să îşi cumpere dezlegătoare de limbă, dar cu toţii s-au bucurat că, în parcul cel mare al oraşului lor, au voie pentru prima dată să stea pe iarbă (ce dificil e, uneori, să obţii victoriile care par banale!), să ia în stăpânire ceea ce e al lor, să fie împreună – riscau să uite acest sentiment – şi să asculte o muzică foarte diferită de cea care le închide vieţile între geamurile maşinii ori între zidurile mall-ului.

Când, a doua zi, ploaia s-a pus pe oraş, entuziaştii, cei care ţineau să afle continuarea poveştii, s-au mutat din parcul redevenit al lor în clădirea părăsită a unui hotel bătrân, care a supravieţuit celor două războaie mari, dar acum stă să moară de la prea multă pace a minţii. Şi acolo, sub candelabre ruginite şi pe lângă pereţi care se cojesc, ei au încercat din nou – iar mulţi au izbândit şi au dat de veste mai departe – să regăsească acea stare de bine în care singurătatea se pierde, sufocată, în mulţimea necunoscuţilor.

La vreo jumătate de ceas distanţă de parcul acela, în curtea şi în fostele grădini ale unui castel orb, se năştea povestea “Electric Castle”, una şi mai surprinzătoare decât prima, pentru a cărei promisiune sosiseră de trei, poate de patru ori mai mulţi ascultători.

Acolo, nimic nu fusese lăsat la voia hazardului: nici terenul unde cei mai hotărâţi îşi instalaseră corturile, nici paza porţilor prin care se pătrundea în istorie, nici numeroasele tarabe de unde îţi puteai lua mâncare felurită şi băutură doar s-o poţi duce. Peste tot dădeai de tineri zâmbitori care îţi arătau rostul. Şi, pentru că oaspeţii erau atât de diferiţi şi se căutau pe ei înşişi în această călătorie, fiecare îşi alegea un locşor potrivit pentru bucăţica sa de poveste.

Dacă cineva şi-ar fi propus să se plimbe şi să observe discret toate perechile de îndrăgostiţi ori grupurile de prieteni din acel spaţiu (pentru că din timp rămăsese doar vremea), ar fi descoperit, încontinuu, femei cel puţin frumoase de nu misterioase, tinere îmbrăcate în imaginaţie, ochi strălucind, nuanţe îmbinate în armonie, dar şi, deopotrivă, bărbaţi căutători de libertate şi viitori bărbaţi deprinzând lucrurile.

Rebeli laolaltă cu foarte cuminţi, hipsteri şi rasta, rockeri şi raveri, studenţi care cred că tot ce zboară şi patroni care ştiu că nu se mănâncă, hippies cu bentiţă şi rochii înflorate alături de top managers care ar vrea să nu-şi uite adolescenţa – pentru toţi, muzica bună era doar pretextul, locul de întâlnire.

Căci printre ei plutea o sete indefinită. Unii, disperaţi, o tot stingeau cu băutură, dar cei mulţi o lăsau să îi cuprindă până atingeau acea stare de bine în care singurătatea se pierde, sufocată, în mulţimea necunoscuţilor.

Am descoperit – aşezat pentru prima dată pe iarba din parc, iar, apoi, sub găvanele în care altădată clipeau ochii castelului – că mii de oameni sunt gata să vibreze dacă li se transmite un semnal curat. Între 20 şi 50 de ani, acest grup subteran, pe care nimeni nu-l bagă în seamă, care nu apare în proiectele statului, nici în mesajele Bisericii şi, cel mai puţin, pe ecranul televizoarelor, e o ciornă a României din textele optimiste.

Ei, oamenii care abia aşteptau să asculte poveşti precum “Jazz in the park” sau “Electric Castle”, vor să trăiască frumos într-un univers minor care se intersectează inevitabil cu România. Ei sunt păsări care cântă noaptea, din dragoste, fără să le pese dacă ascultă cineva sau nu.