Operaţiunea Săftoiu. Mai mult ca perfectul

Toată lumea îl înjură pe Claudiu Săftoiu: că n-are dovezi, că trebuia să tacă până la moarte, că se răzbună, dar nu a calculat bine, că l-a luat gura pe dinainte, că una, că alta.

Şi lumea înjură pe bună dreptate. Săftoiu nu are cum să aducă vreo înregistrare în care preşedintele să fie auzit comentând şi râzând sănătos pe marginea unei convorbiri telefonice şi nici vreun raport secret din care să reiasă ascultarea liderilor politici. Ca fost consilier prezidenţial, el nu trebuie să facă declaraţii despre discuţii private cu şeful statului, deci e clar că n-a scăpat de frustrarea imensă pe care i-a pricinuit-o momentul când Băsescu s-a “spălat pe mâini” şi l-a lăsat să plece umilit din funcţia de director SIE. Iar, a propos de această ultimă postură, se presupune că Elwis, cum le place unora să-l ironizeze, ar fi trebuit să pregătească mai bine o operaţiune de compromitere.

Hmm. Să continuăm cu acest raţionament de reducere la absurd. Să presupunem că l-a luat gura pe dinainte din nevoia umorală de a-şi plăti poliţele. Ce efecte are demersul său? Să te ţii: Preşedinţia îl va da în judecată, SRI şi SIE, care n-au mai emis un comunicat de presă de luni de zile, au sărit să facă precizări despre propria ingenuitate, Băsescu l-a sunat personal pe Iliescu să nu aplece urechea la o asemenea “făcătură”, iar Geoană a reacţionat mai relaxat decât oricând, făcând glumiţe la care numai el se amuză.

De două zile, presa nu face decât să amplifice acest scandal. Aşa se nasc bulgării care antrenează avalanşe. Cine-şi imaginează că ieşirea lui Săftoiu este un accident n-a analizat atent trecutul acestei poveşti. Cu ce avem de-a face aici? Cine este omul care a apăsat pe declanşator?

Ani de zile, Claudiu Săftoiu a fost principalul sfătuitor al lui Traian Băsescu pe domeniul politic. Dacă n-ar fi fost bun sau dacă nu i-ar fi dat sfaturi utile, actualul preşedinte nu l-ar fi ţinut aproape atâta timp. Dovada incontestabilă este că, drept răsplată şi ca semn de încredere, l-a numit în fruntea unei structuri formidabile în orice stat: serviciul de spionaj. Din nefericire pentru amândoi şi mai ales pentru România, Săftoiu era complet incompetent şi nu făcea faţă în intelligence. Generalii l-au compromis ca într-o lecţie demonstrativă pentru începători, construindu-i un dosar-capcană pe care el l-a turuit ca un papagal în faţa comisiei parlamentare de specialitate. Culmea, cu informaţii care, probabil, sunt adevărate

Ce-a făcut Săftoiu: s-a retras să-şi macine înfrângerea, s-a apucat de consultanţă politică şi a aşteptat un an. Doi. Când se produce “dezvăluirea” sa? În 2009, an în care sunt programate alegeri prezidenţiale. Cu ce ocazie reapare el “pe sticlă”? Pentru a comenta legea privind stocarea datelor de corespondenţă. Şi, fără nici o legătură concretă cu dezbaterea propriu-zisă, “controlul populaţiei versus libertăţile individuale”, fostul consilier de la Cotroceni are brusc o amintire. Pe care o lansează niznai:

Mai mult ca perfectul. Săftoiu nu cunoaşte acest timp al verbelor. “Ştia ce vorbiseră“. Aşa era corect. Dar el n-avea nevoie să fie mai mult. Era perfect şi aşa.

Operaţiunea a fost declanşată. Cine e contracandidatul?