“Obscurantismul” ortodoxiei şi “pierzania” progresistă. Privire asupra unei răni deschise

Disputa privind cipurile biometrice are efectul unui plasture desprins prematur de pe o rană adâncă.

În lumea de azi, hipnotizată de progres şi ghidată de presă, un credincios care nu tace e considerat de “oamenii realităţii” ca fiind ciudat, depăşit sau, în cel mai rău caz, fanatic. Reciproca: ignorarea oricăror îndeletniciri duhovniceşti este văzută dinspre parohia practicanţilor ca un semn al pierzaniei fără scăpare.

Astfel, în România, între români, dialogul îngăduitor şi acceptarea diferenţei sunt victime sigure ale unei tensiuni uriaşe care stă să erupă. Între creştinii ortodocşi care-şi apără credinţa şi adepţii noului iluminism global s-a creat o prăpastie atât de mare şi un dispreţ atât de bine înrădăcinat, încât eventualii moderatori, aceia care ar risca o tentativă de punte în scopuri sociale sau naţionale, ar trebui să facă o echilibristică cvasi-imposibilă dacă nu ar fi lapidaţi în prima fază din ambele sensuri.

Prima “tabără”, cu toate că e majoritară, se simte discriminată şi persecutată deoarece în multe luări de poziţie ale intelectualităţii este catalogată ca obscurantistă, retrogradă, anti-europeană. Pe scurt, o presupusă frână. Are însă avantajul unei certitudini de sine determinate de faptul că şi-a găsit calea şi că aceasta se scrie cu “C” mare.

A doua tabără – minoritară, dar mult mai prezentă în spaţiul mediatic – se plânge şi ea de discriminare, invocând o subtilă ofensivă a Bisericii care ar urmări controlul asupra statului laic sau, în varianta alarmistă, instaurarea unui stat teocratic. Avangarda acestei grupări nu se sfieşte să asocieze tradiţionalismul autohton cu extremismul islamic, astfel că, în discursul public, nu mai e nici o noutate când unui militant ortodox i se pune eticheta de “taliban”.

Rezultatul este o o ură biunivocă, izvorând, pe de o parte, din vidul de lectură al fiecărei tabere în ceea ce priveşte idealurile celeilalte, iar, pe de altă parte, din stresul unei delimitări rapide în cazul oricărei dezbateri publice acute.

Ortodocşii practicanţi sunt trataţi de progresişti de la înălţimea suverană a cuiva care, de pe scara evoluţiei istorice, se uită în jos spre “întunericul” medieval. Răsturnând perspectiva, moderniştii sunt văzuţi de credincioşi ca victime sigure, robi ai propriilor trupuri, iar lumea de azi este bolnavul aproape incurabil de la care ei s-au contaminat fără să realizeze.

Pe zi ce trece, această rană creşte şi puţini îşi asumă dificila misiune de chirurgi sociali. Capii Bisericii par incapabili de a formula public diagnostice şi de a recurge apoi la tratamentul adecvat, iar elita intelectualităţii sceptic-atee, precum şi susţinătorii ei din presă sunt mai preocupaţi să strige periodic, precum Petrică din poveste, “Săriiiţi, statul laic e ameninţat!”. Între retractilitatea unora şi activismul găunos al celorlalţi, România fierbe.