“Oase migratoare”: marginile ideii despre suflet

Nici o idee nu poate fi gândită până la capăt. De obicei, când ai una, una adevărată, despre care ştii că e deschizătoare de porţi pentru că te face să tresari, te mulţumeşti că ţi s-a dat. Rareori o notezi şi aproape niciodată nu o cercetezi. O uiţi.

Când, totuşi, încerci să-i defrişezi coroana ori să-i dezgropi rădăcina, când cobori să-i cartezi stratul freatic şi apoi să-i  înlesneşti linii de comunicaţii cu suprafaţa respirabilă, când tragi de ea, când o înconjori, o hărţuieşti şi  îi intuieşti perspectiva, de fiecare dată, fără excepţie, ajungi într-un punct pustiu unde nu mai găseşti soluţii de continuare. Dar chiar şi atunci, nesătul, chiar şi acolo, închis ca într-un “şah mat”, tot eşti inexplicabil de fericit. Căci ai atins marginea îngăduită a unei idei.

*

Iulian Tănase a scris un roman* care nu istoriseşte oameni, ci este desfirarea unei idei – a apariţiei, extinderii şi dominaţiei sale, a trimiterilor sale filosofice şi a ameninţărilor la care e supusă din zona lumească a nepriceperii. Omul căruia i se arată intră în slujba manifestării de sine a acelei idei. Odată ivită, ea pune stăpânire pe el şi-l transformă într-un secund.

Iar ideea e următoarea (exprimată mult mai stângaci decât s-ar cuveni importanţei sale):

de ce doi ochi şi o gură, dispuşi într-un raport similar chipului uman, insuflă o anume formă de viaţă oricărui fond/suport peste care sunt aşezaţi?

Care este statutul ontologic al “fiinţelor” astfel create? În ce registru al existenţei se află ele? Ce putem spune despre ansamblul pe care Ochiul Stâng, Ochiul Drept şi Gura îl compun împreună cu o grămadă de caise, cu o buturugă, cu o jumătate de lubeniţă sau cu o piatră de mare?

Ce este sufletul, de fapt? De ce, doar prin sugestia unui chip, un obiect oarecare prinde, parcă, viaţă, şi ce fel de viaţă este aceea? Unde “trăiesc” aceste forme onirice, odată compuse, şi cum se leagă reciproc?

Aceasta este ideea care-l ia pe scriitor în posesie şi care-l călătoreşte fantasmatic de la Bucureşti la Vama Veche şi apoi la Hong Kong, şi de la Platon la Hegel, tăind-o pe la Occam şi Paracelsus. Trei oase de vită – două în rol de ochi şi un al treilea pe post de gură – sunt “sufletul” care migrează, datorită propriei tensiuni “triunghiulare”, şi care se încarnează, sau, mai bine zis, se “înobiectează” succesiv, de treizeci de ori, din simpla, dar atât de complexa raţiune că poate să o facă, şi-atunci trebuie.

Cel care le facilitează această transmigraţie este Fotograful. Poate pentru că fotografia, se ştie, “fură” sufletul. În povestea celor trei oase, fotografia este, de altfel, unica şi definitiva modalitate în care ele, ca suflet, vin la viaţă, se trezesc la existenţă, apar sub un chip de fiecare dată altul.

De ce oase, şi nu altceva? Poate pentru că, în China antică, de care autorul e fascinat, se făcea divinaţie pe oase de vită şi pe carapace de broască ţestoasă. Acestea erau sparte cu vergele încinse, li se “citeau” mesajele din crăpături şi apoi erau inscripţionate cu răspunsurile profetice.

Oasele sunt tot ce rămâne după noi, pe pământ, şi poate că înăuntrul lor se imprimă, ca un soi de munţi interiori, amintirile mineralizate ale momentelor care definesc o viaţă.

Poate.

Cert e că autorul îşi caută propriul drum pentru propria idee, iar această carte este o viziune irepetabilă asupra acelei fărâme imateriale din noi care sfidează moartea. Autorul ştie că, în creştinism, sufletul este chipul din vestita formulare “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. (Nu întâmplător Ochiul Stâng, Ochiul Drept şi Gura sunt, la fiecare “încarnare”, “Tatăl colectiv”.) Şi trebuie că ştie şi că una dintre întrebările rămase fără un răspuns canonic este cea privitoare la originea sufletelor. Le-a creat Dumnezeu pe toate, înainte de timp, iar acum nu face decât să le “repartizeze”, sau le creează simultan cu fiecare embrion? În prima situaţie, care e “criteriul” repartiţiei? În cea de-a doua, cum rămâne cu nemurirea?

Iulian Tănase vrea să-şi ducă ideea până la capăt, acesta este marele merit al cărţii sale. E o psihogonie poetică, o încercare nebunească, întreprinsă în orizontul de neînlăturat al eşecului omenesc, de a desluşi – mai întâi sieşi, apoi şi cititorului – cum se alcătuieşte, cum se manifestă şi ce parcurge, nepătruns, sufletul.

Despre care niciunul dintre noi nu ştie, de fapt, nimic. Pe care fiecare dintre noi, când vrea să-l găsească, şi-l expune, iar când îl caută, şi-l arată. Faţă de care toţi trăim aproape ignorându-l, dar pentru care visăm să scăpăm, salvându-l.

*

* Oase migratoare, editura Nemira, Bucureşti, 2011, 220 de pagini