O comoară: 60 de minute filmate de Brâncuşi. VIDEO
De mult n-am mai văzut ceva atât de frumos. O oră de secvenţe filmate de Brâncuşi între 1923 şi 1939, în atelierul său din Paris, în Anglia şi în România, mai ales la Târgu Jiu.
O lecţie despre lumină şi despre folosirea luminii, simplitate şi răsfăţ, prieteni, muncă grea şi joacă. Totul, în liniştea filmului mut.
Brâncuşi ne arată cum să-i privim lucrările:
“Pasărea măiastră” e aşezată în aşa fel, încât absoarbe lumina şi devine singura lumină;
“Nou-născutul” e legănat pentru a i se observa fragilitatea şi felul cum oglindeşte lumea;
“Peştele” e rotit pe un suport pentru a străbate şi a fi străbătut de o rază − lumina ca mişcare;
“Leda” ni se înfăţişează ca reflexie, ca direcţie a luminii ori ca traiectorie urmăritoare.
Aş paria că Brâncuşi era pasionat de teoria relativităţii şi încerca să o aplice: curbarea luminii şi atracţia ei de către masele mari de materie.
*
Femei care îl vizitează şi care se suie pe rocile albe din atelier să danseze şi să se alinte. Florence Meyer (sora mai mare a celei care avea să fie Katharine Graham – proprietara ziarului Washington Post), cu superbele ei picioare de dansatoare, pozează în costum de baie lângă o bucată de Coloană Infinită, răsfăţându-se.
Apoi, trei femei surâzătoare într-un compartiment de tren care străbate Anglia. Bărbatul e în spatele camerei.
*
Brâncuşi, mereu cu o ţigară în colţul gurii în timp ce lucrează. Femeile fumează şi ele, cu gesturi fireşti. Şi gândul te duce, imediat, la fanatismele prezentului, la fumătorul devenit paria. Ne-am pierdut o bucăţică de omenie.
*
Lumina din curtea atelierului, lumina de pe cerul Parisului la artificii, lumina de pe chipul unei femei care hrăneşte lebede, lumina din curtea unde o căţea îşi hrăneşte puii, lumina care zboară cu o pasăre captivă.
*
Prietenie: Brâncuşi, Marcel Duchamp, Ezra Pound şi două femei, sărbătorind inaugurarea şemineului din atelier. Lumină caldă, penumbră, se ciocnesc pahare fără picior, probabil vin roşu, totul e cald, totul e acolo.
*
Brâncuşi în salopetă de lucru, ţăranul care transformă piatra, care bate, ciopleşte, taie, modelează, şlefuieşte. Suntem la el acasă, ca într-o curte de la ţară, şi el meştereşte. Barba albă cu mustaţă încă neagră; copilărie, bunici, rosturi.
*
Târgu Jiu, 1938. Un orăşel cu străzi de pământ unde toată lumea e îmbrăcată curat: ţăranii sunt ţărani şi “domnii” sunt domni. Ii şi iţari, rochii şi pălării, nimic ostentativ.
Ba da: străjerii lui Carol al II-lea, în uniforme de sărbătoare aproape identice cu ale noastre, pionierii anilor ’70-’80. Aceleaşi cămăşi albe, cravate cu nod, băşti şi fuste plisate, plus mişcările sincronizate în faţa oficialităţilor, demonstraţii ale absurdului.
Dictaturile se moştenesc.
*
Sentimentul de lipsă de la Masa Tăcerii, albul strălucitor al Porţii Sărutului, singurătatea sacrificiului la Coloana fără de Sfârşit.
*
O privire cum n-am mai văzut la nimeni altcineva:
Acesta e filmul:
*
Potrivit site-ului amazon.com, aceste 60 de minute reprezintă toate secvenţele filmate care au rămas de la Brâncuşi.