O altă explicaţie pentru nostalgia comunismului
Jumătate dintre românii cu drept de vot consideră că Nicolae Ceauşescu a fost un conducător bun, iar circa 40% l-ar şi vota dacă, resuscitat, el ar candida la preşedinţie. Revin la recentul sondaj de opinie efectuat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie deoarece nu îmi sunt suficiente explicaţiile generaliste, care invocă nostalgia comunismului ca efect al nivelului de trai. Aici se ascunde şi altceva, un sens mai mult uman decât politic sau economic.
Încerc să-i înţeleg pe cei care formează procentele de mai sus şi să mă (trans)pun, pe cât posibil, în pielea lor: care sunt principalele atuuri ale comunismului, mai ales la nivel popular? Ce le vine în minte acelor oameni când îl compară cu situaţia actuală? Stabilitatea socială, siguranţa locului de muncă, predictibilitatea vieţii (paradoxal, dar adevărat), mult mai puţina materie primă pentru sentimentul “capra vecinului”, poate o valorizare superioară a bucuriilor simple (silită, dar tot superioară rămâne) şi, cu siguranţă, păstrarea “la respect” a periferiei agresive.
Dacă n-ai trăit comunismul, mai că ţi-ar veni să întrebi unde sunt dezavantajele. De altfel, aşa cum rezultă din acelaşi sondaj, majorităţii nu-i pasă că acel sistem era falimentar din concepţie şi, mai grav decât atât, nici nu vede cine ştie ce câştig în recăpătarea libertăţii. Acesta e adevărul sec. Oricât ar părea de cinic, majoritatea vrea şi are nevoie să fie condusă.
Dacă-i asiguri o oarecare marjă de mişcare în propria viaţă, dacă-i furnizezi o iluzie bine ambalată că el este cel care ia deciziile importante în ceea ce-l priveşte, omul – cu rare excepţii, acele excepţii care schimbă istoria – se supune sistemului.
Asta n-a reuşit comunismul, să mai ambaleze iluzia. Prea dureroasă ajunsese discrepanţa dintre declaraţii şi sărăcie. Dar ceea ce a reuşit comunismul, şi aici voiam să ajung, a fost să ofere un rost sacrificiului, un rost de multe ori palpabil, real.
Părinţii şi bunicii noştri care au crezut în comunism pot, oricând, să se justifice: fie că era vorba de vreo hidrocentrală pentru care se dărâmau munţi şi se strămutau sate întregi, de imposibila şosea peste Făgăraş, de uriaşa Casă a Poporului sau “doar” de plata datoriei externe, ei vedeau – partidul şi statul aveau grijă ca ei să vadă – că sacrificiile nu le sunt inutile. Şi asta îi convingea că participă la ceva mult mai înalt şi mai important decât propriile destine. Asta îi convingea că rămâne ceva în urma lor şi că, la o adică, merită să se mulţumească şi pe mai departe cu pâinea cumpărată pe cartelă, cu surogatul călătoriilor citite şi cu visurile transferate urmaşilor.
Să încercăm să înţelegem înainte de a da cu piatra. Oriunde în lume şi indiferent de ideologie, liderii politici ştiu, sau învaţă repede odată intraţi în sistem, că oamenii pe care-i conduc se mulţumesc cu o libertate (tot mai) limitată dacă pot fi făcuţi să creadă într-un rost superior şi, cu atât mai mult, dacă li se oferă dovezi că sunt şi ei parte dintr-un plan datorită căruia vor avea acces măcar la o feliuţă de nemurire. Ideea sacrificiului cu sens bate libertatea neînţeleasă.
Aceasta este deosebirea esenţială pe care o resimt românii puşi să se raporteze la trecutul comunist. Da, aceia dintre noi care şi-au trăit atunci cei mai buni ani îşi amintesc toate “atuurile” descrise mai sus, plus faptul că mergeau anual în concediu
Pentru ce ne sacrificăm? Doar aşa, fiecare pentru el? Trăim doar ca să supravieţuim crizei? Nu construim nimic pentru “după”, să vadă şi nepoţii? Strângem cureaua doar ca să cârpim ce avem? Ne îndatorăm doar pentru bani? Mâncăm mai puţin ca să mâncăm, cândva, mai mult? Suntem liberi numai ca să murim? Murim aşa?
*