Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a şasea zi)

Sâmbătă, 16 august 2008

N-am putut dormi azi-noapte (prima noapte la chilie), m-am tot frichinit şi până la urmă am ieşit pe terasă. M-am întins pe spate pe o băncuţă şi am ascultat:
cine sunt mai puternici?, greierii sau gândurile mele?, cine luminează mai misterios, stelele sau rugăciunile tăcute?, cine te înfricoşează mai tare, grohăitul mistreţilor sau primejdia abia intuită?, văd umbre negre printre măslini, nu mă mai uit la ele, nici copacii nu mai foşnesc, mă uit iar la ele, par că s-au mişcat, or fi porcii?, or fi spaimele mele?, nu e nimeni altcineva, toţi dorm, pâlpâie o singură flăcăruie la candelă, da, ştiu unde mă aflu, dar parcă nu sunt aici, sunt şi acasă, sunt şi pe drum, trebuie să mă întorc, trebuie să scap de umbrele dintre măslini, să ascult doar greierii, ba chiar nici pe ei, să aud doar ce-mi spun eu mie, să fie lumină chiar dacă închid ochii, sunt singur şi împăcat în muntele care mă înconjoară, e linişte.

*

Ţing! Ţing! Ţing! E a treia utrenie la care particip, după cele două de la Prodromu, suntem doar vreo şapte persoane în bisericuţa nu mai mare decât o sufragerie, şi mă lupt, fără izbândă, cu momelile somnului. Încerc să nu aţipesc, încerc să ascult ce se citeşte sau să-mi ţin trează mintea cu propria rugăciune. Degeaba.

Trebuie să stau în picioare, dar aşa e şi mai greu, gândul cel ispititor vine încontinuu şi dă târcoale – “Aşază-te… Ce bine e să-ţi poţi odihni picioarele… Poţi să te rogi şi de jos, stând pe scaun… Hai, aşază-te…”.

Şi nu mă trezeşte decât murmurul constant al aceleiaşi rugăciuni spuse neîncetat, de sute de ori, pe care tinerii studenţi o preiau de la unul la altul, odată cu şiragul de mătănii socotitoare – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
Străbate bezna, e un flux care te înfioară şi căruia vrei să i te alături, să te poarte şi să te liniştească trezindu-te…

*

Le mărturisesc lui L. şi lui N. că am obosit, că am început să mă gândesc tot mai des acasă, că nu vreau ca şederea aici să-mi devină o povară, că mi-aş dori să se “sedimenteze” ce-am strâns. Şi ei mă înţeleg – e normal să rezişti cam şapte zile la prima venire în Munte. E normal că am fost încercat cu somnul la utrenie, sunt şi eu om, toţi aţipim la slujbă când şi când, nu-ţi mai fă griji.

Le sunt recunoscător şi mă tot mir cum a rezistat N. aici şi cum va continua să reziste, pentru că mai are mult de lucru. “Am venit pregătit, îmi răspunde, nu era prima oară, stătusem o dată două luni la Athos, iar acasă intrasem deja într-o viaţă duhovnicească – mergeam la slujbe, nu mă deranja singurătatea şi, în plus, aveam un stil de viaţă nocturn. Şi n-am nici familie, ca tine, aşa că e normal să-ţi fie dor”.

Da, mi-e dor să le strâng în braţe. N-aş putea trăi aici. Vreau să folosesc ce-am aflat, dar acasă.

*

Vecernie la mănăstirea Vatopedu, sau Vatopedi – cum îi zic grecii. Totul e fastuos şi impunător, biserica e plină de aur, icoanele sunt unice şi impresionante, călugării – mulţi şi distanţi. (Iar încep să-i judec…)

Pentru că nu le înţeleg limba, mă simt mai degrabă turist decât închinător. De altfel, după slujbă şi după copioasa masa de la trapeză (mâncare de fasole verde cu cartofi şi morcovi, castraveţi pentru însoţire, pepene galben şi încă un fruct necunoscut, a cărui coajă cu smocuri de ţepi negri trebuie s-o dai jos pentru a te bucura de miezul dulce), noi, pelerinii, suntem împărţiţi în două, grupul elen şi cel al străinilor care înţeleg engleză, şi câte un monah ne descrie principalele “atracţii” ale mănăstirii, ne spune puţină istorie şi ne arată câteva dintre mozaicurile seculare şi dintre icoanele făcătoare de minuni.

Vatopedi e, poate, cea mai bogată dintre mănăstirile athonite, dar şi cea mai deschisă spre înnoire şi turism. Prinţul Charles are aici un apartament şi se zice că petrece o săptămână aproape în fiecare an.

*

Îmi place istoria monahului (de la Vatopedu) care făcea curăţenie prin biserică şi întârzia mereu la trapeză, până într-o zi, când fratele de la bucătărie n-a mai vrut să-i dea de mâncare, să se înveţe minte şi să rabde până dimineaţă dacă nu se disciplinează şi nu vine deodată cu obştea. Şi omul s-a dus şi-a înfipt un cuţit în obrazul Fecioarei, într-una din icoanele aflate la intrarea în biserica mănăstirii. Se zice că ar fi spus, cuprins de furie: “Eu fac curăţenie în toată biserica zi de zi şi tu nu-mi dai un blid de mâncare…”

Din obrazul rănit al Fecioarei a ţâşnit sânge cald – icoana păstrează o urmă roşie, o cicatrice sfântă -, monahul s-a înspăimântat şi, drept pedeapsă, s-a încuiat pe sine, pentru următorii trei ani, într-un soi de dulap îngust, exact cât încape un om, aşezat chiar în faţa icoanei. Acolo primea mâncare şi se ruga şi-şi cerea iertare cu lacrimi icoanei de care-l despărţea doar peretele de sticlă al dulapului şi încă un pas.

După trei ani, Fecioara i s-ar fi arătat stareţului, zicând că l-a iertat pe nelegiuit, că poate să-şi părăsească supliciul, însă mâna lui cea dreaptă, cea cu care ridicase cuţitul asupra Ei, va merge în iad. După tradiţia mănăstirii, osemintele monahului au fost dezgropate la trei ani de la moartea sa – petrecută mult după acea minune; oasele erau ca ale oricărui cadavru, numai mâna dreaptă era întreagă. Şi neagră.

*

Vatopedi păstrează moaşte dintre cele mai venerate de întreaga lume creştină: trei fragmente din Brâul Maicii Domnului, o bucată din Crucea Răstignirii, capul Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), autorul liturghiei, şi cel al Sfântului Grigore Teologul. Din nefericire, când te închini la aceste moaşte, săruţi doar nişte cutii de argint sau de sticlă, eventual folii protectoare…

E o măsură de prezervare, înţeleg, riscurile sunt incalculabile, nu ştii cine e omul care se apleacă asupra lor şi ce gânduri are, însă…
Doamne, iartă-mă, că iarăşi judec ce nu mi-e dat mie să judec.

*

Zizikia începe prin a-şi ascuţi “armele”, ca un strigăt de pui părăsit în cuib, apoi purcede la îndeletnicirea ei de-o viaţă. Şi de-o moarte.
O acompaniază din alţi copaci, măslini sau nuci, smochini sau lauri, surate care trudesc şi ele să se elibereze din propriile închisori. E un concert monoton dar entuziast, pentru zeci de “pile” şi orchestră. Se opresc pentru a lăsa solo-uri şi celor mai îndepărtate, care ajung mai greu la auzul audienţei. Fiecare celulă cu frustrarea ei.

Se împletesc în ritm, reuşesc să se sincronizeze şi continuă, precum nişte Sisifi ai lumii insectelor, lucrarea imposibilă de roadere a liniştii. Uneori accelerează, măresc “ştrocul”, pila se înfierbântă, gratiile par să cedeze, însă vine epuizarea şi binemeritata pauză. E scurtă, căci scopul trebuie atins şi nu suportă amânare. Se apropie noaptea şi gratiile liniştii se vor reface la fel ca pânza Penelopei, şi vor fi preluate de alte vieţuitoare tulburate, care urlă, grohăie sau râd demonic…

Biata zizikia. Mi-e foarte dragă, dar nu pot să ţin cu ea. N-are nici o şansă, pe termen lung. Până la urmă, tot explodează. Şi nu e liniştea de vină.

*

Notă. Zilele anterioare ale jurnalului pot fi citite aici. Ultima parte e aici.