Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a cincea zi)

Vineri, 15 august 2008

Plecăm de la Prodromu dis-de-dimineaţă, cu un microbuz, şi ne dăm jos după scurt timp, la Marea Lavră – prima mănăstire fondată pe Sfântul Munte, la 963, de către Sfântul Atanasie. Aici sunt moaştele lui, într-o absidă din stânga bisericii mănăstirii. E ora liturghiei, prin curte nu e nimeni, şi mă simt străin; nicăieri nu e ca printre ai tăi.

Primul călugăr care apare la arhondaric (pavilionul destinat pelerinilor) ne ceartă că ne-am pus rucsacii lângă un ghiveci cu busuioc. “Nu e destul loc?”, ne întreabă.

Ne traduce un român stabilit în Grecia, care a coborât deodată cu noi şi care vine în Munte cu speranţa că-şi va recâştiga soţia. L-a părăsit, el se ştie vinovat, recunoaşte că uneori îl apucă pandaliile şi bea până dimineaţă, apoi se întoarce acasă şi-i pare rău, dar e convins că nişte femei rele i-au făcut magie neagră.

Scoate din bagaj nişte haine – probabil ale soţiei – şi şterge cu ele placa de sticlă care acoperă moaştele Sfântului Atanasie. Cu o seară înainte, făcuse la fel, cu aceleaşi haine, şi la Prodromu, numai că, acolo, preotul i le atinsese cu adevărat de moaştele care se scot după vecernie, pentru pelerini.

Grecii îşi iau revanşa pentru răceala de dimineaţă şi, după liturghie, ne servesc la arhondaric cu tzipuro (un fel de grappa ), cafea (bună) şi şerbet cu apă. (Aşa e tradiţia, ca pelerinii să fie omeniţi când păşesc pentru prima dată într-o mănăstire). Apoi, grecul de la arhondaric, care nu poartă sutană, dar pare călugăr după barbă şi părul prins la ceafă, rezolvă şi cu vaporaşul care ne va duce la Vatopedu.

Răsărit la Marea Lavră

*

Imagine din curtea Marii Lavre

Ce diferenţă între trapeza (sala unde se mănâncă) de la Marea Lavră – foarte înaltă, adâncă şi cu două intrânduri laterale, ca două strane, cu mese masive din piatră şi bănci aşijderea – şi trapeza de-a dreptul intimă de la Prodromu – joasă, cu doar patru mese lungi, de lemn, pentru maximum 60-70 de persoane…
În trapeza Lavrei încape un regiment, iar interiorul e înfricoşător, cu Judecata de Apoi, draci şi cazane de smoală pictate pe zidul de la ieşire. La Prodromu e simplu: icoane şi o frescă mare, Maica Domnului cu Pruncul, pe care monahii o sărută înainte să iasă.

Nu-mi place Lavra, Doamne, iartă-mă. Poate şi din cauza aşteptărilor mele prea mari, poate pentru că nu e ca la noi, la români.

Chiparosul Sfântului Atanasie, aflat în faţa intrării în trapeză, are peste o mie de ani

*

*

O buclă închisă: pe drumul dintre Prodromu şi Lavră, a apărut de nicăieri, din pustie, un părinte pe care aflu că-l cheamă H.. E pustnic şi se zice că e unul dintre cei mai îmbunătăţiţi. E român.
Când urcă în microbuz, mă uimeşte cât e de tânăr pentru un pustnic (ce prejudecată!) – nu-i dau mai mult de 50 de ani. E luminos, zâmbeşte reţinut şi barba lui mai are ani mulţi până să-i albească de tot. Acum e colilie, lungă şi încă prinsă între tinereţe şi serenitate.

Seara, când eram deja la chilia Sfântului Ipatie, părintele H. avea să apară printre măslini, cu acelaşi rucsac în spinare. Prilej de fericire pentru N. – fostul ziarist care de un an şi mai bine lucrează aici la o carte de interviuri cu părintele Dionisie, un călugăr român trecut la cele veşnice la peste 90 de ani, considerat ultimul mare duhovnic din Sfântul Munte.
N. a avut răbdare luni întregi şi ziua a venit – va putea să-l întrebe pe părintele H. ce vrea să-l întrebe. Vor sta de vorbă, i-a promis. Îi strălucesc ochii.

Ce şanse erau să ne întâlnim de două ori în aceeaşi zi, la zeci de kilometri distanţă, cu un pustnic care nu se arată aproape nimănui? Şi să mai şi înnoptăm sub acelaşi acoperiş?

O chilioară pe o stâncă, fotografiată din arhondaricul Marii Lavre

*

O poartă de lemn stă să se prăbuşească lângă zidul de piatră care ascunde şi apără golfuleţul arsanalei (arsana = micul port al unei mănăstiri). Alături de poartă, două vedete rapide pe care scrie mare – Honda – îşi aşteaptă călătoriile.

Peste un mileniu de viaţă de piatră au descins şi s-au aşezat  produsele şi brandurile post-modernităţii. Telefoane mobile, maşini 4×4, centrale eoliene, generatoare de curent, macarale uriaşe, computere şi altele asemenea.

E o bătălie acută între nevoia de a respinge tehnica, pentru a păstra liniştea din Munte, de-o parte, şi, de cealaltă parte, investiţiile de miliarde de euro în restaurare, consolidare şi extindere, dublate de presiunea pelerinilor – tot mai mulţi, tot mai “turistici” – care vor să-şi încarce telefoanele, să aibă duş şi lumină, să ajungă repede dintr-un loc în altul.

Se vorbeşte chiar de proiectul unui teleferic până sus, pe vârful Athonului, unde acum se ajunge după o zi istovitoare, prin căldură sufocantă. De asfaltat, cu siguranţă se vor asfalta toate drumurile – pe care acum, în general, abia dacă poţi să bagi într-a doua.

Va creşte, probabil, numărul chiliilor, mici căsuţe pierdute printre copaci, pe teritoriul şacalilor şi al porcilor mistreţi. Simultan cu asaltul tehnologiei, tot mai mulţi monahi vor alege pustia, vor încerca să salveze ce-a mai rămas de salvat din liniştea lor şi a acestei lumi care se îngroapă în betoane şi se nevrozează celulă cu celulă, celular cu celular.

O mie de ani

*

Mi l-am deschis preţ de vreo două ore – nu o mai făcusem de la sosire, de luni. Şi atunci m-ai sunat – la Athos, totul capătă sens – şi plângeai şi mi s-a umplut inima de bucurie caldă şi eram atât de împăcat că exişti şi atunci aş fi vrut să-ţi spun cât de te iubesc te iubesc.

Coboram spre arsana şi punga pe care o ţineam în mâini s-a spart când îmi spuneai cât de greu îi e Mariei fără mine. Şi din pungă a căzut un borcan plin cu miere, în mijlocul drumului. O pată de soare dulce în miezul căldurii, lângă marea cea verde, uimitor de verde. Aşa a fost.

*

Se petrec atâtea într-o singură zi, aici, dacă eşti atent la sufletul tău… Mi-ar trebui un caiet pentru fiecare zi, să descriu oamenii, vorbele, îmbinările, sensurile şi înţelegerea mea asupra tuturor acestora.

Cănile cu apă pe care le beau, spre exemplu. Ce poate fi deosebit într-o cană cu apă? Nu e setea ta, nici răcoarea ei, ci cuminţenia de a o bea la timp, gândindu-te la ea, oprindu-te să respiri întretăiat, nelăsând nici o picătură, oprindu-te.

*

De pe mare, din mersul vaporaşului, mănăstirea Iviron (Iviru) e fascinantă, cu zidurile ei preaînalte, cu turlele ei dese, cu forţa pe care o respiră. Nu mă pot abţine să nu mă duc cu gândul la “The Lord of the Rings” – ce să-i faci, suntem produsele a ceea ce vedem în filme, în loc să fim opera a ceea ce ne aşteaptă în inimile noastre.

Însă Iviru există, pe când cetatea asediată de orci e doar o plăsmuire. Mi-e dor de curtea interioară de la Iviru, pe care am străbătut-o în prima zi, ca într-un basm. Orice sentiment e inexpugnabil. Cetăţile oamenilor, nu.

*

Chilii în zidul dinspre livadă al Mănăstirii Vatopedu

Ajungem cu vaporaşul la Vatopedu, unde, la fel ca la Marea Lavră, macaralele întrec zidurile semeţe ale mănăstirii. Ne aşteaptă N., care e în Munte de peste un an, şi ne conduce la chilia Sfântului Ipatie – un drum de vreo 40 de minute prin pădure, primul drum pe care-l fac ca un adevărat pelerin, cu rucsacul în spate şi toiagul în mâna stângă.

Prin pădure, de la Vatopedu spre chilia Sfântului Ipatie

Ajungem transpiraţi la chilie – în fapt o casă care are curte interioară, camere, terasă, vie, grădină, acareturi. În casă e încorporată şi o mică bisericuţă, cu altar şi strane, unde se ţin slujbe zilnic, dimineaţa (de la 4) şi seara.

Chilia e aşezată între dealuri, de jur împrejur e numai pădure. Aici e liniştea cea adevărată a Muntelui. Nu se aud nici freze, nici drujbe, nici tractoare – ca la marile mănăstiri. E drept, chilia are propriul generator, însă, în general, singurul zgomot, ca în alte locuri din Grecia, e cel făcut de o insectă care-şi freacă picioarele într-un ritm constant, cât e ziulica de lungă – ca şi cum ar pili gratiile unei celule, să poată evada.

N. îmi spune că insecta se numeşte zizikia (de fapt, e vorba de cicada sau tzitzika); e urâtă, translucidă, cu aripi mari, şi “pileşte” gratiile liniştii până la moarte, când îi explodează corpul. Marea evadare.

Suntem aşezaţi direct la masă, îmbelşugată şi simplă totodată – ca la toate mănăstirile -, cu rivit, orez şi vinete făcute fără ulei. Unul dintre cei trei ieşeni studenţi la Teologie care stau aici de 7 săptămâni, să ajute la muncă (câştigă 30 de euro pe zi), citeşte din “Vieţile Sfinţilor” sau din “Vieţile marilor duhovnici români”, scrise de părintele Cleopa. Va mânca după noi.

*

Pentru mine, om venit din lume şi care ţine de calendarul nou, azi e Sântămăria Mare – sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Mi-e dor de Măriile mele de acasă şi îi mulţumesc Preasfintei Fecioare că pot să mă rog pentru ele aici, în Grădina sa.

Şi minunea se produce: la vecernie, nici nu mă dezmeticesc bine în bisericuţă şi N. mă întreabă dacă nu vreau să citesc eu cele câteva pagini din Canonul Maicii Domnului.

Şi uite-aşa, de Sântămărie, citesc pentru prima oară în viaţă un text sfânt într-o biserică, şi chiar Canonul Maicii Domnului, şi chiar aici, în binecuvântata ei Grădină, eu, tatăl a trei fete cărora le-am pus şi câte-un nume să se poată închina Mariei.

Mulţumesc, Preasfântă Fecioară.

*

Acasă le-aş fi spus coincidenţe, aici aş vrea să le găsesc un alt cuvânt, însă îmi dau seama că ar fi greşit.

De fapt, ăsta e firescul: dacă te rogi, dacă nu te gândeşti la rele, dacă urmezi un ritm de viaţă aşezat – rugăciune, masă, odihnă, muncă, masă, odihnă, muncă, rugăciune, masă, odihnă – şi iar şi iarăşi, tot aşa, noapte de noapte şi zi după zi, dacă sari imediat în ajutorul celuilalt sau, şi mai bine, te oferi fără să ţi-l ceară, dacă eşti atent la gândurile tale şi nu te laşi purtat de vise diurne şi nici de fantasme care n-au legătură cu mântuirea, atunci, dacă toate acestea te străduieşti să le respecţi şi să devină parte din tine, atunci coincidenţele nu mai sunt coincidenţe, bucuriile sunt daruri obişnuite, te linişteşti şi vrei binele tuturor.

Liniştea

*

Continuarea poate fi citită aici.