“Nu ştiu nimic”. Fragmente din jurnalul de la Athos

Mi-a apărut în revista “Steaua” (numerele 7-8/2009) micul jurnal pe care l-am scris anul trecut la Muntele Athos. Postez câteva fragmente, să vă “ţină de urât” în umătoarele zile, când voi lipsi de pe blog. Să ne revedem cu bine!

*

Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet) şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.
Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor.
Nu ştim nimic.

*

Noaptea, la 3, când bate clopotul pentru adunarea la slujbă, din pustie se aud şacalii urlând şi râzând ca hienele. Se stinge bătaia clopotului, tac şi ei. E înfiorător.
Călugărul de la trapeză mi-a spus că mâncarea care se adună de pe mese, cea rămasă, li se duce şacalilor. Şacalilor.

*

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

*

Am făcut greşeala pe care cred că o fac mulţi când ajung la vreo mănăstire: să-i judec pe monahi după aparenţe. În primul rând, să-i judec. Asta n-ar trebui să facem cu nimeni.
Când l-am văzut, în prima zi, pe părintele P. în straturile de ceapă, murdar pe haine, ars de soare, cu praf în barbă – mi-am zis că o fi unul dintre cei simpli, un călugăr de rang inferior (de parcă ar exista aşa ceva), un ţăran şi cam atât.
În fapt, e unul dintre puţinii preoţi-călugări (ieromonahi), iar în biserică are o forţă covârşitoare, dublată de o umilinţă neprefăcută. Când iese din altar şi rosteşte, înclinându-se spre icoana Mântuitorului, “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, te-ai înrola pe loc alături de el şi l-ai acoperi cu trupul tău dacă şuieră obuzele.
Spre seară, joi, l-am văzut din nou în grădină, stropea proaspetele răsaduri de varză, pusă în locul cepei. Avea călcâiele tăiate-tăiate şi bătucite. Şi faţa roşie, arsă de soare, şi praf în barbă. Un ţăran adevărat, care îşi lucrează ogorul şi se roagă cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dăruire.

*

De pe mare, din mersul vaporaşului, mănăstirea Iviron (Iviru) e fascinantă, cu zidurile ei preaînalte, cu turlele ei dese, cu forţa pe care o respiră. Nu mă pot abţine să nu mă duc cu gândul la “The Lord of the Rings” – ce să-i faci, suntem produsele a ceea ce vedem în filme, în loc să fim opera a ceea ce ne aşteaptă în inimile noastre.
Însă Iviru există, pe când cetatea asediată de orci e doar o plăsmuire. Mi-e dor de curtea interioară de la Iviru, pe care am străbătut-o în prima zi, ca într-un basm. Orice sentiment e inexpugnabil. Cetăţile oamenilor, nu.

*

Acasă le-aş fi spus coincidenţe, aici aş vrea să le găsesc un alt cuvânt, însă îmi dau seama că ar fi greşit. De fapt, ăsta e firescul: dacă te rogi, dacă nu te gândeşti la rele, dacă urmezi un ritm de viaţă aşezat – rugăciune, masă, odihnă, muncă, masă, odihnă, muncă, rugăciune, masă, odihnă – şi iar şi iarăşi, tot aşa, noapte de noapte şi zi după zi, dacă sari imediat în ajutorul celuilalt sau, şi mai bine, te oferi fără să ţi-l ceară, dacă eşti atent la gândurile tale şi nu te laşi purtat de vise diurne şi nici de fantasme care n-au legătură cu mântuirea, atunci, dacă toate acestea te străduieşti să le respecţi şi să devină parte din tine, atunci coincidenţele nu mai sunt coincidenţe, bucuriile sunt daruri obişnuite, te linişteşti şi vrei binele tuturor.