Noutăţi din sufletul tău. Ziua când iar se închide ziarul

Toate ziarele la care am lucrat s-au închis, cu excepţia unuia. Acum, în timp ce scriu, din redacţia în care mi-am petrecut vreo şase ani din viaţă se decuplează calculatoarele, se demontează birourile, se adună scaunele. Tot.

O firmă specializată strânge cinic tot ce nu are suflet. Sufletele s-au retras, să o poată lua de la capăt. Cine a asistat la un asemenea moment e mai singur şi mai străin. Acolo, totul îţi aparţine, de la tastatura pe care ai curăţat-o cu detergent adus de acasă şi pe care ai scuturat-o să nu se dea bătută, până la tavanul prin care plouă. De la bannerul cu numele ziarului până la zidul care despărţea nedrept şefimea de “trupeţi”. Pe uşa aceea intrai fericit să-ţi faci pagina, iar puţin mai încolo era televizorul la care câştiga România.

Aici era masa pe care-ţi aşezai cafeaua să poţi striga “şee-dinţăăă”, dincoace stătea Tibi, apoi, ca şi cum ar fi aievea, Mihai, Codruţa, Laura, Elena, Paul, Dora, Tudor, Bianca, Adi, Bety, Bebe, Ionel, Mădălina, Pushu, Dana, Gelu, Cosmin, Anca, Raul, Vasile, Claudiu, Luky, Remus, Patrice, Sorina, Lori, dacă apăsai pe acea clanţă dădeai de Tavi, Maiashu, Paul, Alina, Junior şi Puiuţu, dacă voiai să-ţi tragi sufletul te duceai la o ţigară cu Dini sau cu Sergiu, dacă voiai bani te înfiinţai la Diana şi la Vio, iar schimb de subiecte făceai cu Anca şi cu Doru. Să mă ierte cei pe care (nu) i-am uitat, Ana, Cora, Leti, Mişu, Viorel, Nicu, Paul, Raluca, Dan, Tibi, Adina, Dana, Răzvan, Ovidiu, Crina, Lacrima, Cornel sau Mihai. Teodorina. Fumi, Alghi şi Costi. Dragoş şi Tolo.

Acum, în timp ce scriu, o firmă specializată şterge urmele incompetenţei unor indolenţi aflaţi departe. Urmele sufletului nu le va găsi nici o firmă din lume.

Toate ziarele la care am lucrat s-au închis. Mai e unul.