Nimic nu e pierdut

Era duminică după-amiază în oraşul unde plouă ca să ne tragă de mânecă, să nu uităm să ne bucurăm când e soare, coborâserăm în centru de pe dealul copilăriei să mâncăm câte o îngheţată, în piaţa unde mai nou se întâmplă de toate venise vacanţa – ar trebui, poate, să ne adunăm să mâncăm îngheţate în fiecare zi, împreună -, oamenii zăboveau sub umbre rare şi pe după firave umbrele, reuşiseră să nu se supere, să nu ia în seamă, de dragul gustului şi al soarelui, că, la noi, când e festival, când e sigur că vine multă lume, lucrurile se scumpesc în loc să se ieftinească, şi-am plecat să ne mai plimbăm, am luat-o pe străduţa “în oglindă” – clădirile de pe o parte sunt gemene cu cele de vizavi, poate se strâmbă, totuşi, unele la altele când nu se uită nimeni -, şi, după câteva sute de metri, acolo unde, vara, se aşază mai mereu câte un chitarist bărbos ori un violonist venit de aiurea să-şi adune bani pentru călătoria mai departe, trei băieţi cu aer de liceeni, trei adolescenţi cu feţe curate, tocmai îşi luaseră instrumentele în mâini, tocmai deschiseseră cutia de chitară pentru eventualii spectatori darnici când ne-au văzut că ne oprim, curioşi, şi-au început – ce să auzi, ce să crezi? -, pe o străduţă aproape pustie, într-o aproape seară, nici prea cald, nici încă răcoare, doar linişte şi soarele apunând de dragul mansardelor, iar ei cântau detaşaţi, precum vechi profesionişti în branşă, o temă unduitoare, un cadou pentru o familie de cinci, Take five, trei adolescenţi în centrul pierdut al oraşului dedicându-ne cea mai cunoscută piesă a unui faimos cvartet de jazz, o piesă inspirată, ca să fie potriveala până la capăt, de nişte muzicieni ambulanţi şi de un tempo balcanic neobişnuit pentru urechile americane, şi-apoi, când nici nu bine intraseră în ritm, când nici nu apucaseră să zâmbească pentru că se strângea lumea, lângă cel care stătea în picioare şi improviza a apărut o fetiţă cât o vioară, să asculte mai bine.

*