Ne-ruşinare şi neruşinare. (Un text despre îngeri scris în 1997)

Starea din rai a lui Adam şi a Evei poate fi definită cel mai bine prin “ne-ruşinare”. În capitolul “Despre paradis” al Dogmaticii sale, Sfântul Ioan Damaschin scrie: “Înainte de a gusta «erau goi amândoi», atât Adam cât şi Eva, «şi nu se ruşinau». Atât de impasibili a voit Dumnezeu să ne facă! Căci acesta este punctul culminant al impasibilităţii. Dumnezeu a voit încă să ne facă şi fără de grijă, în aşa fel ca noi să avem un singur lucru de făcut, acela al îngerilor, de a lăuda fără încetare şi neîntrerupt pe ziditorul” (1).

Primii oameni duceau în rai o viaţă “îngerească, uniformă, unitară şi statornică” (2) şi, deci, nu aveau ceea ce am numi o “conştiinţă a raportării la sine”. Unde nu există raportare la sine, nu există ruşine, în accepţiunea noastră de astăzi. Păcatul originar determină o pierdere a acestei stări de “ne-ruşinare” şi o “cădere în raport”.

“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Primul sentiment al omului după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului este ruşinea. Primul act de discernere al omului (deja) păcătos este echivalent cu sfârşitul ne-ruşinării.

Începutul fricii

Intervalul dintre căderea în păcat şi izgonirea din rai este un timp al fricii. Ruşinea de a fi gol determină teama. După prima raportare la sine urmează prima judecată cauzală a omului. “M-am temut, sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10), îi răspunde Adam lui Dumnezeu. Pasul înspre noul statut ontologic de fiinţă bântuită de frică a fost făcut. În “preajma” lui Dumnezeu, omul trăieşte sub acest imperiu. Moartea îşi intră în drepturi.

Frica bună se învaţă

În concepţia ortodoxă, frica de Dumnezeu este prima treaptă a scării care duce la mântuire. Spre deosebire însă de Adam, care avea certitudinea existenţei lui Dumnezeu, noi trebuie să credem. Numai din sâmburele credinţei poate răsări frica. Credinciosul nu trebuie să-şi impună să se teamă de Dumnezeu, pentru că frica “bună” nu poate fi un rezultat al autosugestiei. El trebuie să ajungă la conştiinţa fragilităţii sale, ca fiinţă creată de un Dumnezeu atotputernic. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33, 11) este versetul biblic folosit în sprijinul ideii că acest fel de frică este unul care se învaţă şi la el se referă Psalmistul când spune “începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10).

Pentru a face delimitările necesare vom folosi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: “Nu orice frică este bună şi mântuitoare; dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă (…), aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. (…) Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el” (3). Vom trata în continuare, pe rând, aceste tipuri ale fricii.

Grija ca ancorare în vremelnicie

Omul care trăieşte în lume şi a ales lumea aceasta, totul aici, este un “îngrijorat”. Vieţuirea în imanenţă, raportarea doar pe orizontală, înlocuirea valorilor de “bine” şi de “rău” cu acelea de “plăcere” şi “durere” sunt notele caracteristice ale “îngrijoratului”. El se teme de oameni, nu de Dumnezeu, de moarte şi nu de eventualitatea chinurilor veşnice. Altfel spus, grija înseamnă stabilirea de legături cu ceea ce trece, ancorarea în vremelnicie. Însă “motorul” grijii, o spune părintele Stăniloae, este tot frica, şi anume cea “lumească”, “de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere” (5).

Ruşinarea demonilor

Întreg periplul omenesc prin lume este o şansă pentru regăsirea stării îngereşti a “ne-ruşinării”. Impasibilitatea din rai nu poate fi redobândită însă decât printr-o acţiune pe pământ. “Ne-ruşinarea” poate fi atinsă numai prin ruşinarea celui vinovat de pierderea ei. Acesta este motivul pentru care frica de demoni este una “vrăjmaşă”, căci acela ce se teme de adversarul său este a priori înfrânt.

Din această perspectivă, ortodoxia este o religie care propovăduieşte un curaj bine dozat de chibzuinţă. “Dacă Hristos a fugit de Irod cel trupesc, deşi era atotputernic, apoi înveţe-se cei încrezuţi să nu se arunce în ispite” (6). Lupta cu demonii trebuie asumată, însă nu urmărită ca un scop în sine. Şi revenim aici la termenul de “ruşinare”, care semnifică în modul cel mai subtil ţelul acestei lupte. Căci se spune: “Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine” (Ps. 34, 4). În acest caz, raportarea nu mai este una pe orizontală, ci pe verticală în jos.

Neruşinarea, starei orizontalei pure

Am văzut mai sus două tipuri de frică pe care ortodoxia le înscrie în categoria celor “rele”. Pe noi, însă, ne interesează un al treilea tip, cel pe verticală în sus, al cărui model meta-fizic este “frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii” (7). Pentru mântuire, omul trebuie să parcurgă în sens invers drumul străbătut de Adam. Astfel, trăind de la început în orizontul morţii, el trebuie să înţeleagă că urcuşul către starea paradisiacă a “ne-ruşinării” trece neapărat prin lăuntrul fricii de Dumnezeu.

Următoarea fază este ruşinea pentru sine însuşi sau, în termeni religioşi, smerenia. Ţinta care trebuie atinsă în această viaţă, pragul mântuirii, este ascultarea din dragoste sau supunerea, adică răscumpărarea păcatului originar. Iar pentru a ajunge aici, omul are înaintea sufletului tot exemplul duhurilor cereşti, căci “adevărata esenţă a naturii îngerilor este închinarea” (8).

La polul opus al “ne-ruşinării” este refuzul sau uitarea de Dumnezeu, adică neruşinarea. Ispita de a deţine puterea în această viaţă, pierderea ruşinii de sine, tupeul, îndrăzneala, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, iată tot atâtea denumiri pentru starea orizontalei pure. Aceasta blochează orice posibilitate a privirii pe verticală în sus. “Nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea” (9).

Sporirea fricii, modelul îngeresc

Unde se situează îngerii în acest spaţiu al fricii? Cum se poate raporta omul la puterile cereşti şi ce pot face ele pentru sufletul său? În concepţia Sfinţilor Părinţi, îngerii nu constituie doar un model al fricii, pe care omul trebuie să încerce a-l imita, ci ei şi călăuzesc pe aceia care au început să se teamă de Dumnezeu. “Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7) şi “Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14) sunt două dintre versetele folosite ca argumente în acest sens.

Una dintre cerinţele religiei ortodoxe care şochează raţiunea laică este această nevoie de a progresa în frică. La o primă “gândire”, pare absurd şi chiar revoltător ca scopul tău, ca muritor, să fie sporirea întru frică. Ispita de a profita din plin de “trăit” îşi găseşte cel mai bun aliat în obişnuinţă, în “trecerea” de fiecare zi. De aceea Sfinţii Părinţii afirmă că soluţia pentru ca omul să nu uite frica de Dumnezeu este aducerea aminte a morţii. Deoarece moartea este singura certitudine umană, gândul la ea poate produce în conştiinţă ruptura necesară pentru desprinderea de obişnuinţă şi pentru problematizarea unei eventuale trăiri veşnice.

“La toate corpurile apare obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea. De aceea, de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare” (10), scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la vederea lui Isaia despre îngerii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

Paradoxalul “Nu vă temeţi”

“Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). Pasajele biblice cum este acesta, în care îngerii li se arată oamenilor într-o formă sau alta, sunt edificatoare în ceea ce priveşte inter-relaţia cu lumea duhurilor cereşti. “Nu vă temeţi”, aceasta este expresia care defineşte atitudinea îngerilor în faţa reacţiei de înfricoşare a omului confruntat cu o altă existenţă, cu alt-ceva.

Un atent observator al construcţiilor logice ar putea afirma că tot ceea ce am spus până acum se prăbuşeşte, din moment ce înşişi îngerii, mesagerii lui Dumnezeu, ne îndeamnă să lăsăm teama deoparte. Însă aceasta este o capcană în care poate cădea numai un raţionalist. Căci “Nu vă temeţi” nu reprezintă nicidecum sfatul de a renunţa la frica de Dumnezeu, ci o liniştire a spaimei, o încercare de a-i reda omului încrederea şi, mai mult, de a-l călăuzi înspre un firesc al relaţiei cu duhurile.

Omul este o fiinţă care se zbate între ispita neruşinării şi speranţa ne-ruşinării. Cele două stări extreme sunt definite de lipsa fricii de Dumnezeu. Prima îl caracterizează pe cel care a ales să caute plăcerea; a doua, pe cel care, imitându-i pe îngeri, a depăşit frica şi a atins iubirea. Între ele este un imperiu al fricii, în care singurătatea este o certitudine şi, totuşi, o iluzie.

 *

(1) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (ediţia a III-a), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 68.

(2) Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 91.

(3) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8, în Scrieri. Partea întâi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 273.

(5) Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1992, pag. 90.

(6) Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, pag. 444.

(7) Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească (ediţia a II-a), Editura Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 47.

(8) Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 175.

(9) Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 41.

(10) Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonai, 1995, pag. 41.

*