Nasul ambulant

Profesia de poliţist este, probabil, cea în care se dezvoltă şi se antrenează cel mai intens un simţ special de orientare. Date fiind diversitatea persoanelor cu care se întâlneşte, implicaţiile penale ale informaţiilor pe care le află şi presiunea ierarhică la care este supus, poliţistul dobândeşte – sau i se ascute, dacă o are deja – capacitatea de a “mirosi”, pe de o parte, când şi cu cine poate să fie dur, iar, pe de altă parte, când şi cu cine trebuie să fie umil.

Pentru a rezista şi mai ales pentru a promova în sistem, un poliţist, chiar şi mediocru, e silit să devină un “nas ambulant”: o nară pentru duhoarea puterii, o nară pentru parfumul slăbiciunii.

Nu cred că la asta s-au gândit sindicaliştii din Poliţie când l-au desenat pe Emil Boc cu un penis în loc de nas. Important însă, în actuala situaţie de tensiune crescândă şi de violenţă abia ţinută în frâu, e să ne întrebăm, calm, ce resorturi putem desluşi în gesturile care au marcat protestul de săptămâna trecută al poliţiştilor. (Era să scriu “protestul poliţiştilor de săptămâna trecută”, şi poate nici aşa n-ar fi fost greşit…).

Mai întâi, o constatare subiectivă: ideea că poliţiştii se pot asocia în sindicate şi, în consecinţă, au dreptul să facă grevă, să mărşăluiască şi să scandeze împotriva autorităţilor îmi sună hilar. Două structuri sunt cele care impun şi reprezintă statul în cel mai înalt grad – administraţia publică şi Poliţia.

Cea din urmă, pentru că e abilitată să prevină infracţiuni, să ancheteze persoane, să asigure ordinea şi să aplice sentinţele, e expresia vizibilă a puterii statului. Dacă îl contestă, e ca şi cum şi-ar chestiona propria existenţă.

*

Textul integral poate fi citit aici.