“Muzeul inocenţei”: transferul dragostei în realitatea cititorului

“La o mie nouă sute şaptezeci şi cinci de ani solari de la naşterea lui Iisus Christos, pe teritoriul Balcanilor, al Orientului Mijlociu, al sudului şi vestului Mediteranei, al căror centru era Istanbulul, “virginitatea” tinerelor continua să fie socotită o comoară de preţ, care se cerea a fi protejată până în ziua căsătoriei. Faptul că fetele au ajuns să se mărite la vârste din ce în ce mai fragede, în urma unor evoluţii numite occidentalizare, modernizare şi, mai ales, urbanizare, a început să diminueze oarecum valoarea practică a acestei avuţii, în unele cartiere din Istanbul. Adepţii occidentalizării socoteau, optimişti, că în urma modernizării, pe care o asociau cu ideea de civilizaţie, acest principiu, ba chiar şi subiectul în sine, urmau să fie date uitării. Însă în anii aceia, faptul că o tânără făcea dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie, mergând “până la capăt”, se asocia cu o seamă de semnificaţii şi concluzii grave, chiar şi în cele mai occidentalizate şi mai înstărite medii din Istanbul.” (Fragment de la pagina 75)

*

Cu acest prim titlu* publicat după câştigarea, în 2006, a Premiului Nobel, Orhan Pamuk împrospătează formula clasică a romanului de dragoste cu o idee pe cât de simplă, pe atât de creativă, care trebuie că i-a entuziasmat şi pe cititorii săi din Turcia, dar şi pe specialiştii în marketing: crearea în realitate a muzeului descris în carte.

Naratorul e unul singur, povestea se derulează doar prin ochii lui, însă ceea ce, la început, pare o găselniţă a autorului – aceea de a vorbi despre anumite obiecte din colecţie ca şi cum el ar fi ghidul, iar noi, vizitatorii – trimite (şi) la un muzeu adevărat, inaugurat la Istanbul deodată cu lansarea volumului de faţă.

Avem aici o dublă inovaţie: una exterioară, “palpabilă”, de a putea reveni înăuntrul poveştii, după terminarea lecturii, văzând aievea lucruri descrise în roman, şi una interioară, de a i te adresa cititorului ca şi cum s-ar afla în muzeu, ca şi cum ar privi sau ar ţine în mână chiar atunci, în timp ce citeşte, obiectul menţionat în pagină.

Acest “ca şi cum” reprezintă o desfiinţare originală a graniţei dintre imaginar şi real: prin actul citirii te poţi “teleporta” într-un loc care există întocmai pe harta fizică a lumii;  invers, păşind într-un spaţiu concret, situat pe o stradă din Istanbul, te poţi “dematerializa”, pătrunzând în fosta (sau, de ce nu, în viitoarea) postură de cititor.

*

Povestea propriu-zisă – o dragoste totală, acaparatoare şi neciobită de timp – poate fi contrariantă pentru un cititor născut într-o societate occidentală şi laică, unul care primeşte de-a gata (şi asimilează fără să mestece) libertatea sexuală şi ruperea rapidă a adultului major de familie. Pentru noi, românii (care semănăm cu turcii mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaştem), situaţiile sunt de înţeles până la un moment dat, după care şi nouă ne e dificil, poate imposibil, să mai concepem ceea ce se întâmplă.

Kemal are 30 de ani şi e fiul unui mare industriaş. Conduce una dintre companiile fondate de tatăl său şi urmează să se însoare cu Sibel, o fată de “rangul” lui, educată la Paris şi provenind dintr-o familie înstărită. Trăieşte într-un cerc de prieteni la fel de bogaţi, cărora nu le pasă de regimurile politice, de loviturile de stat date de militari sau de sărăcia generală din Istanbul. Însă, până să se logodească, Kemal o reîntâlneşte pe Füsun, o rudă îndepărtată pe care n-a mai văzut-o de când era copilă şi care, acum, lucrează ca vânzătoare.

Füsun are 18 ani şi dogoreşte de frumuseţe. Inevitabilul – ce poate fi “mai inevitabil” decât îndrăgostirea? – nu se lasă aşteptat. Cei doi se iubesc “până la capăt” timp de câteva săptămâni, până în ziua logodnei lui Kemal cu Sibel.

De-aici încolo, povestea intră în stăpânirea… scriitorului. Pamuk disecă în detalii ultime chiar şi cele mai complicate stări ale lui Kemal (el e naratorul), pictează obsesia acestuia fără a cădea în psihologisme preţioase şi, în jurul acestui magnet, adună întreg păienjenişul de obiceiuri, plăceri şi prejudecăţi ale turcilor din Istanbul, aflaţi la răspântia dintre orgolii moştenite şi mirajul Occidentului.

Kemal o pierde şi o regăseşte pe Füsun. Iar după ce o regăseşte, viaţa lui continuă într-o formă pe cât de stranie, în care nespusele iau locul cuvintelor, pe atât de copleşitoare: dragostea elimină calcul de sine şi conservare socială. Şi, în tot acest timp (ani!), el adună – fetişist – cercei, solniţe, agrafe, mucuri de ţigară, tacâmuri, bibelouri, vederi, cosmetice folosite, piese de îmbrăcăminte, tot ce a atins ea şi tot ce va putea atinge el pentru a o avea, îmbrăţişa, păstra, oricând, pe veci, pe femeia pe care o iubeşte.

Şi, prin lucrurile acelea, dragostea aceea ne atinge, contaminantă, pe noi, vizitatorii Muzeului real. Spui “cititor”, spui “inocent”.

* Muzeul inocenţei, Editura Polirom, 2010, traducere (excepţională) din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu

*