Mulţumesc, Barcelona mea!

Văd că mulţi se bucură de umilirea cu 4-0 a Barcelonei, proclamând “finalul unei epoci”. Probabil că aşa e, probabil că această echipă unică a obosit, cum era omeneşte previzibil, să joace mereu cel puţin de nota 9. Psihologii ne învaţă că există un complex al învingătorului, care erupe la un moment dat în cazul celor de la care toată lumea s-a obişnuit să aştepte succese neîntrerupte. E ca şi cum ei ne-ar spune – “lăsaţi-ne să ne tragem sufletul o vreme, suntem oameni şi noi”.

Lăsaţi-i să mai şi piardă ruşinos, să nu-şi uite slăbiciunile. Să mai plece capul, să se golească pentru a face din nou loc dorinţei.

Aşa că, în loc să jubilez pentru detronarea sa, prefer să-i mulţumesc “reginei” catalane:

- pentru că, într-o vreme în care la noi se produce mai mult scandal inutil decât jucători memorabili, Messi, Xavi şi compania nu m-au lăsat să renunţ la a vedea fotbal, ba chiar m-au obligat să-l regândesc;

- pentru că stilul de joc al Barcelonei – imaginat de Rinus Michels, perfecţionat de Cruyff şi dus la apogeu de Guardiola – le-a dat de lucru tuturor marilor antrenori ai Europei, precum o teoremă nerezolvată care provoacă generaţii de matematicieni geniali;

- pentru că, timp de câţiva ani, fotbalul mare s-a raportat la ei, la elevii deveniţi bărbaţi ai şcolii La Masia, ceea ce a salvat acest sport de alternativa sufocantă a transferurilor pe sume sfidătoare;

- pentru că am văzut cum conceptul de joc confirmat la o echipă de club poate fi aplicat infailibil şi la naţionala acelei ţări (Spania nefiind decât clona îmbunătăţită a Barcelonei);

- pentru că, odată cu “labirintul în mişcare”, aşa cum îmi place să denumesc stilul blau-grana, antrenorii catalanilor au perfecţionat şi un “detaliu” sportiv fascinant: alegerea titularilor pe criteriul capacităţii de a lua o decizie, obligatoriu bună, într-un timp care tinde să scadă sub o secundă;

- pentru bucuria regăsită a copilăriei, când orice dribling e permis şi, dacă există o schemă, ea pare inventată pe loc;

- în fine, pentru că, după mulţi ani, am reînvăţat pe de rost un prim “11″ şi l-am admirat pe fiecare pentru calităţile sale, iubind întregul.

Acum, când prea mulţi ar vrea să te coboare în plutonul mediocrilor, recunoscându-ţi astfel strălucirea, mulţumesc, Barcelona mea.

*