Mucenicie şi eroism

Două evenimente de astăzi – unul religios, de interes general, celălalt minor, dar dintre acelea care te ating dacă eşti într-o dispoziţie propice – s-au cuplat neaşteptat în preocupările mele.

Azi e sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici, ostaşi care au trăit în secolul IV d.H. şi care au preferat tortura şi moartea decât să se lepede de credinţa creştină şi să se închine la idoli. Şi tot azi, de dimineaţă, am auzit la radio o piesă pe care n-o ştiam, No More Heroes, a trupei punk The Stranglers, în care se repetă obsesiv versurile “Whatever happened to all the heroes/ No more heroes any more”.

Şi m-a “atins” această nevoie disperată – şi firească, de altfel – după eroi. Nu comentez tipul de erou la care face referire trupa respectivă; mă interesează doar vidul acut, dacă pot să-l numesc aşa, pe care îl exprimă. Care e cauza sa?

Evident, modificarea paradigmei mentale, în special în Occident, dintr-una în care viaţa era dedicată unui ceva mai înalt, într-una întoarsă spre sine, antropocentrică. Nu spun aici mari noutăţi filosofice, doar încerc să leg “dispariţia” eroilor şi a eroismului de renunţarea la raportul cu o realitate non-umană, fie ea ideatică sau chiar divină.

Şi mai vreau să vă gândiţi la un lucru: de felul în care îşi “tratează” eroii, mai ales cei recenţi, depinde esenţial demnitatea unei naţiuni. Exemple? Noi nu suntem în stare să ridicăm o statuie a Elisabetei Rizea, împingem la periferia istoriei martiriul din puşcăriile comuniste, de teamă să nu ne confruntăm cu propriile laşităţi, şi, dacă vreţi şi mai încoace, n-am aflat încă vinovaţii pentru eroii din 1989 şi nici pentru anonimii din 13-15 iunie 1990.

Mucenicia nu s-a oprit într-un illo tempore sau în primele secole creştine. Nici eroismul. Recunoaşterea noastră e muribundă, la fel cum ne e capacitatea de sacrificiu.