Moşu. Legătura mea cu 1918

Când el a murit, eu eram un copil de clasa a VI-a. Ţin minte că, revoltat de bocitoarele “de meserie”, n-am plâns deloc la înmormântare, motiv numai bun pentru “gura satului” să şuşotească, după colţuri de basmale, că “nu-mi pare rău”. Fusese unicul bunic pe care îl cunoscusem, pe care putusem să-l întâlnesc. Ceilalţi trei, Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, plecaseră să ne vegheze înainte ca eu să vin pe lume.

Îl vedeam pe Moşu, căci aşa îi spunea toată familia, o dată sau de două ori pe an, în vacanţe. Când auzea că i-a venit nepotul de la Cluj, ieşea în capul scărilor şi aştepta să urc. Era îmbrăcat întotdeauna la fel, vară-iarnă: iţari albi, cu motive în formă de vioară sub brăcinari, cojoc ţesut în relief şi căciulă neagră de miel. Nu se arăta niciodată foarte bucuros că mă vede, iar mie, asta îmi părea o dovadă de seriozitate şi înţelepciune. Îl pupam pe amândoi obrajii şi-i spuneam “Săru’mâna!”. Era bunicul meu, rădăcina mea vie. “Să trăieşti!”, venea salutul tradiţional, al ţăranului către copilul care-i dă bineţe.

Când a murit, n-am cerut decât două lucruri drept moştenire şi amintire concretă. Le ţinea într-un sertar din odaia unde-şi primea oaspeţii şi unde dormea împreună cu mâţele. Mi le arătase în acele după-amieze în care, rămânând numai noi doi, ne aşezam pe laviţa de “pe sală” şi îmi povestea cum luptase el, la 21 de ani, în primul război mondial. “Virtutea ostăşească” şi “Crucea de fier”.

Una, păstrată în originala cutiuţă roşie tapetată cu stofă albă; cealaltă, într-un vechi penar de lemn de mărimea unui pachet de ţigări. Pentru copilul care eram, decoraţiile primite de Moşu pe front erau cele mai mari comori. Văzându-le, deveneam şi eu un personaj dintr-o poveste a curajului. Moştenindu-le, eram mândru că sunt nepotul bunicului meu român.

Aşa mă simt şi astăzi când mai deschid cele două cutiuţe. Ele sunt legătura mea cu neamul şi muzeul meu de istorie. Când le privesc, sunt convins că a fi decorat de ţara ta este cea mai mare onoare, aşa cum îmbrăţişarea copilului este suprema bucurie de părinte.

*

Notă. Textul a apărut în urmă cu vreo 7 ani (dacă îmi amintesc bine) în “Clujeanul”.