“Medgidia, oraşul de apoi”: întoarcerea la povestirea curată şi la România frumoasă

Când s-a întors în orăşelul unde se născuse, Cristian Teodorescu nu s-a mai simţit acasă. Era de mult bucureştean: trecuse prin toate încercările cărora trebuie să le facă faţă orice provincial care se vrea adoptat de marele oraş. Acolo se însurase, acolo ajunsese tatăl a doi flăcăi de al căror talent era mândru nevoie mare, acolo îşi făcuse nume.

S-a întors în locul pe care-l visa de fiecare dată când era fericit, împreună cu câţiva prieteni, într-o maşină încărcată cu cărţi. Pe fiecare era scris numele oraşului, dar şi numele său, cel pe care şi-l făcuse la Bucureşti. Primul lucru, după ce a coborât, nesigur şi sceptic, a fost să meargă la gară. Restaurantul bunicului său, Fănică Theodorescu, nu mai exista de peste 60 de ani, dar asta nu l-a împiedicat să se plimbe pe peron, încoace şi-ncolo, iar la răstimpuri să privească înăuntru, prin geamurile curate ale memoriei.

I-a recunoscut imediat pe cei de la mese: stăteau acolo judecătorul oraşului, care venise cu Buick-ul său invidiat de lumea bună, maiorul Scipion, întors de la Stalingrad cu Crucea de Fier şi cu gândul că doctoriţa Lea îl aşteaptă (iar acum o aştepta el să apară), moşierul scăpătat Caludi, care nu pregeta să-şi istorisească ultima ispravă de la vânătoare, dar mai erau şi angrosistul evreu Haikis, şi turcul Tefik, crescătorul de curcani a cărui fată fugise cu Zizi, fiul ceasornicarului român, şi primarul Mitică, şi căpetenia legionară Stelian, şi poliţistul Pomenea, şi curelarul comunist Mânjină, căruia, după ’44, toţi îi spuneau Mânjitu. Printre mese se învârtea chelnerul Ionică, fostul ospătar din Orient Express care ştia să asorteze şi brânza cu mezelicul, şi vinurile cu friptura, şi vorba bună cu tăcerile.

În oglinzile mari de pe pereţi, bucureşteanul întors vremelnic acasă vedea cum Ionică îşi sucea mereu capul după strălucitoarea grecoaică Sandra sau cum Virginica, nevasta cârciumarului, era prea ocupată de contabilităţi ca să-l dibuiască atunci când el dădea o fugă pe deal, pe la fetele Soricăi. În oglinzile mari, pe care comuniştii aveau să le spargă odată cu tot trecutul tihnit, se reflectau şi maestrul Tănase, în ziua aceea toridă când spera să-i întârzie trenul ca să mai zăbovească la un şpriţ, şi ofiţerul neamţ pe care maiorul Scipion îl făcuse scăpat într-un august târziu, şi ruşii cei zgomotoşi, pe care puţini aveau curajul să-i înfrunte de când se înstăpâniseră peste oraş.

A stat călătorul ce-a stat în gara aceea prăfuită, urmărindu-i de la geam pe toţi mesenii care se întâlneau în restaurantul bunicului său, dar în centru îl aştepta lume multă, chiar şi primarul cel nou, să-l asculte vorbind şi despre bunicii lor, şi să le semneze cartea cu numele oraşului. Şi el, bucureşteanul care trecuse prin toate încercările obligatorii pentru a fi adoptat în capitală, s-a topit văzându-i cum stau cuminţi la rând (cel puţin aşa avea să mărturisească mai apoi), cum îl privesc neştiutori, cum descoperă uimiţi, după atâţia ani, că micul lor oraş fusese, cândva, mult mai frumos.

Aşa ar putea suna povestea de după poveştile scriitorului întors cu teamă, dar senin, să-şi lanseze romanul în oraşul nostalgiei sale. Dar nu numai acasă se întoarce el, ci şi la sursa primară a cărţilor: povestirea nealterată de hermeneutici, referinţe şi postmodernisme.

Nici o secundă, nici un rând, în nici o secvenţă, Cristian Teodorescu nu lasă să-i scape hăţurile povestirii. Nicăieri, autorul nu face pe deşteptul. Şi, drept răsplată, ceea ce reuşeşte el în acest roman e foarte rar în literatura noastră: o reconstituire curată a unei comunităţi româneşti din anii ’40, în care fiecare dintre personajele importante capătă o aură aproape mitologică (am vrut să scriu “mitică”, dar se interpreta ).

A existat o asemenea Românie, ne spune prozatorul la fiecare pagină. Au existat o ordine a lucrurilor, o aşezare cu rost şi o înţelegere a vieţii dincolo de politică şi de etnie. Oamenii puteau să trăiască frumos, iar urâtul era ţinut la periferie. Au existat, e drept, şi trădare, şi laşitate, dar acestea n-ar fi ajuns la putere fără armele puse la tâmpla normalităţii. Căci onoarea era onoare, familia era familie, iar afacerile – afaceri. Şi de aici izvorau, cu firescul tradiţiei, şi bucuria taifasului, şi parfumul duelului, şi nopţile puse la cale, şi tot acel trai degustat pe care, astăzi, numai într-o carte îl mai putem simţi.