Liderul risipit şi cultivarea conformismului

“Îmi amintesc cât de importanţi erau pentru noi, în copilărie, copiii cu un anume grad de hiperactivitate. Nu te plictiseai cu ei niciodată, erau sufletul grupului în toate activităţile tribale. Cum cazul meu era, mai degrabă, al unei deficienţe de atenţie, de vreme ce eram mai mult calm, contemplativ, melancolic uneori, îi priveam ca pe o salvare. Erau aleşi la toate jocurile. Când aveam câte o ieşire din oraş, o drumeţie, trebuia să-i luăm cu noi sau ieşirea era ratată. (…) Şi de acei copii, plini de fantezie, de îndrăzneală, cu certe calităţi de lideri şi entertaineri, n-am mai auzit apoi niciodată. S-au scufundat în cele mai anoste şi mai plate vieţi imaginabile. Ca şi când toată rezerva lor de spirit şi aventură s-ar fi consumat acolo, pentru totdeauna.”

*

Pornind de la acest fragment, scris de mizantropul domn care ţine blogul soirs.wordpress.com, m-am gândit ce s-a întâmplat cu colegii mei de liceu care aveau şi energia, dar mai ales acel-element-greu-de-definit (amestec de charismă, relaxare, nonconformism, magnetism şi forţă de convingere) indispensabile unui lider. Nu hiperactivii din pre-adolescenţă mă interesează, ci liceenii care dădeau tonul, în jurul cărora se adunau chefurile, echipele sau eventualele fronde.

Unul, tipul simpaticului activ şi pontos, cu succes la fete şi talent actoricesc, s-a apucat de comerţ după facultate (Politehnică, aţi ghicit!), a avut un magazin alimentar, apoi mai multe, a administrat un bar şi, mai recent, când piaţa imobiliară era butoiul cu miere, a investit în construcţii. Are o familie frumoasă şi cred că îi merge destul de bine, dar nu şi-a exploatat calităţile de lider; nu a devenit ceea ce, teoretic, ar fi putut deveni.

Celălalt, rebelul cu minte sclipitoare, complet dezinteresat de aspectul exterior şi de gura lumii, şi-a urmat vocaţia din liceu, a plecat din ţară imediat după facultate, şi-a luat doctoratul, a şi rămas în Vest, s-a căsătorit acolo, are copii, predă la facultate, dar a rămas acelaşi boem relaxat, dornic să trăiască intens fiecare zi şi fiecare noapte, ca pe o continuă îndrăgostire. Nici el n-a trecut la nivelul superior, nici el nu a mers mai departe cu acel-element-greu-de-definit.

S-ar putea ca amândoi să fie fericiţi, dacă, forţând, vorbim despre “fericire” ca despre o stare generală, a unei perioade din viaţă. Dar nu la asta mă refer, nu fericirea e subiectul acum, ci stingerea sau neglijarea potenţialului lor de lideri. În acest context, e relevant, de pildă, că filiala din România a unei multinaţionale care fabrică ţigări trimite prin licee echipe de marketing, să descopere liderii informali din clase; acestora li se oferă să fumeze pe gratis o marcă anume, pentru a-i influenţa şi pe ceilalţi. (La limită, o asemenea companie are o bază de date mai relevantă, ca perspectivă, decât un Inspectorat Şcolar).

De când lumea, structurile puternice caută şi racolează lideri. Uitaţi-vă, de exemplu, cum scade continuu vârsta copiilor talentaţi cărora cele mai importante cluburi de fotbal ale Europei le promit, încă de la 9-10 ani, contracte fabuloase şi tot confortul pentru familii, numai să se înregimenteze.

La acest capitol, România are o problemă care se naşte în licee, poate chiar mai devreme, şi care e “desăvârşită” de sistemul universitar: cultivarea conformismului. Liderul e creativul, cel care frânge liniaritatea, cel pe care grupul îl urmează sau îl imită pentru că e altfel; e cel căruia vrei să-i intri în graţii, cu care ai vrea să semeni, e cel la care te raportezi şi când nu e prezent. Or, sistemul nostru de învăţământ recompensează şi păstrează, în general, pe silitorul supus, pe cel care se lipeşte de un şef, pe cărătorul de geantă.

Pe rebel, profesorii încearcă să-l pună cu botul pe labe, nu să-i canalizeze forţa şi imaginaţia. Astfel, sistemul se conservă cu acelaşi tip de fals mentor, care, la rândul său, nu va căuta originalitatea în viitorii săi elevi sau studenţi, ci se va teme de ameninţarea virtuală a celor pe care nu-i poate domina. Istoria ne învaţă că rezultatele cele mai bune se obţin când la conducere ajunge un fost rebel maturizat, care şi-a consumat revoltele şi care, creativ fiind, înnoieşte sistemul, salvându-l.

*

P.S. Foştii dumneavoastră colegi cu vocaţie de lider ce-au ajuns?