“Jocul lui Ender”: singurătatea copilului obligat să salveze lumea

Un roman foarte bun ar trebui să poată fi accesat aproape indiferent de vârstă, de la adolescenţi la nonagenari. Nivelul de înţelegere a ideilor şi receptarea meta-mesajelor depind, bineînţeles, de inteligenţă şi de lecturile anterioare, însă o poveste reuşită creează o lume atât de coerentă şi de credibilă, încât, datorită ei, un cititor-răbdător rămâne cu un rest mental, contactează un virus care, cândva, după o inevitabilă prelucrare inconştientă, îi va folosi drept anticorp ori îi va furniza o soluţie creativă.

*

Au trecut 70 de ani, oamenii au preluat şi învăţat tot ce se putea din tehnologia şi tacticile inamicului, însă le lipseşte acel element esenţial fără de care, cel puţin în lumea noastră, nimic nu pare a se închega: liderul. Cine poate fi omul căruia victoria să-i facă parte din fiinţă la fel ca oasele şi carnea, care să găsească variante când ceilalţi se cred pierduţi şi care să-şi asume răspunderea pentru morţii ce vor muri?

Strategii militari îşi pun toate speranţele în el, Ender Wiggin, care e un terţ, un al treilea născut, o ruşine, o anomalie într-o societate care permite maximum doi copii unui cuplu de părinţi. Au mai încercat şi cu fratele său cel mare, Peter, dar acesta e atât de crud, atât de dornic să domine, încât i-ar fi imposibil să-şi adapteze mintea, să rezoneze sufleteşte cu duşmanul pentru a-l pricepe şi, deci, pentru a-l putea distruge.

Ender are 6 ani şi până acum a purtat în ceafă un monitor prin intermediul căruia ei au ştiut mereu cum gândeşte şi cum reacţionează. A sosit vremea ca monitorul să-i fie scos, iar el să-şi părăsească familia, ba chiar şi planeta, pentru a fi integrat în Şcoala de Luptă, acolo unde copiii sunt instruiţi pentru a deveni comandanţi ai navelor galactice.

Ceea ce urmează pentru Ender este o iniţiere în război, în civilizaţia gândacilor şi, în primul rând, în secretele propriilor reacţii. Lună de lună, an după an, copilul-lider, copilul-războinic, copilul-de-neînfrânt descoperă în sine calităţile pe care ei i le intuiseră şi alternativele surprinzătoare pe care ei le aşteaptă de la viitorul comandant al Flotei. E subiectul unui experiment care trebuie să reuşească, pentru că de acest experiment şi de acest copil depind supravieţuirea speciei.

Orson Scott Card construieşte povestea cu o limpezime care lasă poarta deschisă oricărui cititor. Bătăliile simulate, relaţiile cu ceilalţi copii din Şcoală, manipularea subtilă pe care strategii o exercită asupra sa pentru a-i conserva sensibilitatea şi, în acelaşi timp, pentru a-l determina să şi-o reprime când e vorba despre victorie, apoi dorul de sora sa, Valentine, singura persoană care nu numai că-l iubeşte, dar îl şi înţelege, toate se adaugă scopului ultim, pe care-l simţi apropiindu-se pagină după pagină, inexorabil: ce va face când va fi pus să conducă efectiv?

Se va descurca Ender când jocul va fi înlocuit de războiul real? Care sunt limitele copilăriei? Cine sunt, de fapt, gândacii şi cum au ajuns la o asemenea expansiune în univers? Ce armă au creat oamenii pentru a le face faţă?

Între timp, pe Pământ, Valentine şi Peter, fraţii săi, joacă un alt joc. Militarii câştigă bătăliile, dar adevăraţii învingători, deţinătorii puterii, sunt aceia care concep structurile mentale destinate unei viitoare omeniri sătule de război.

*