istoria lui Emil Boc

Peste ani, când arhivele internetului nu vor mai fi disponibile pe serverele Google şi când informaţia neviciată despre trecut va circula în samizdat, despre Emil Boc nu se va mai scrie aproape nimic. Iar ce se va citi vor fi clişee. Acest text este o revoltă premeditată împotriva acelui viitor.

Când ajungi la acel nivel al puterii, la acea cunoaştere din interior a mersului lucrurilor, istoria te însoţeşte ca un al treilea duh. Poate nu Istoria, cu majusculă, dar modul în care vei fi judecat de urmaşi, obsesia de a lăsa ceva important, presiunea de a fi la înălţimea unei cronici asupra căreia nu ai nici o influenţă, cu alte cuvinte istoria ta – una personală, dar totuşi eternă -, ea trebuie că-ţi suflă în urechile conştiinţei, dacă eşti un om cât de cât responsabil.

Şi Emil Boc este responsabil. Nimeni nu-l poate acuza de contrariu. Nici măcar documentariştii care se vor întoarce, detaşaţi, asupra acestor vremuri nu o vor putea face. Pe ei, de altfel, nu-i va interesa cât a fost el de responsabil. Vor descoperi, cel mai probabil, mii de texte despre cum s-a lăsat manevrat de preşedintele Băsescu, sute de referiri la măsurile de austeritate ale Guvernului pe care l-a condus şi, poate, câteva zeci de menţionări ale mandatului său de primar.

De aceea, astăzi, la o zi după demisia lui, vreau să scriu despre un om, nu despre un politician. Pentru că, dintr-o nevoie de protecţie, avem tendinţa de a eluda gândul că aceia care ne conduc sunt şi ei oameni, cu spaime, boli şi complexe. Ne minţim, pentru a ne putea vedea neperturbaţi de propriile interese, că ei ar avea calităţi suplimentare, ieşite din comun, ca un soi de scut impenetrabil din jocurile video. Le pretindem decizii şi energii pe care noi înşine nu le-am avea, doar cu justificarea că “nimeni nu i-a pus” şi că, dacă au intrat în horă, trebuie să joace.

Iar ei joacă, majoritatea, pentru că hora e îmbătătoare. Şi Emil Boc a jucat-o, hipnotizat că el, mezinul lui Nuţu a’ Năii, e acolo, sus, unde cuvintele se transformă alchimic în aur sau în destin. Dar el, spre deosebire de mulţi, mulţi alţii, s-a negat pe sine la îmbrăţişarea cu istoria, fie ea şi cu literă mică.

Nu l-a trădat şi nici nu s-a ridicat împotriva binefăcătorului său: câţi dintre noi avem forţa de a proceda întocmai, odată aşezaţi în şaua vieţii? A răbdat umilinţe publice, ani de zile, cu toate că era singurul care asigura armistiţiul într-o şerpărie: cât ar răbda fiecare dintre noi dacă ar fi ridiculizat periodic de anturajul său, în particular, darmite la televiziune, în fiecare seară? Şi-a sacrificat sănătatea, apoi înflorirea aceea unică pe care ţi-o dau copiii când te întorci seara acasă, dar şi mândria de bărbat care vrea să iasă din scenă cu demnitate, respectat de inamic, atunci când singura opţiune este retragerea.

Câţi dintre noi ar fi făcut-o? Câţi am risca a rămâne în memoria scrisă şi nescrisă a comunităţii drept nevăzutul care s-a întins la pământ, cu braţele întinse, atunci când şinele lipseau?

Cine ar accepta să treacă trenul istoriei peste el?

Pentru o zi, pentru câteva minute, nu vă gândiţi la Emil Boc ca la premierul care a tăiat salarii, a mărit TVA-ul şi n-a crâcnit în faţa lui Băsescu. Nu-l judecaţi. Doar aduceţi-vă aminte cum e să fii departe de casă, într-o cameră din care toată lumea a plecat, şi unde tu îţi aduni sufletul de prin sertare.

P.S. Pentru omul Emil Boc, nu pentru politicianul omonim, sper că nu va candida la Primăria Clujului. Merită şi el să-şi recapete viaţa.

*