INTERVIU. Viorel Ilişoi: “Sper să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele”

Ani de zile, Viorel Ilişoi, poate cel mai bun autor de reportaje din presa scrisă de la noi, a practicat o formă de rezistenţă rară: s-a încăpăţânat să facă reportaj clasic, de anvergură, cu pre-documentare, mers pe teren, verificări şi scriitură cvasi-literară – o specie marginalizată de mulţi directori de publicaţii din cauza costurilor mari de “producţie”. Şi, în timp ce păstra principiile, Viorel adapta continuu forma, trecând de la cuvinte la foto şi video, din ziar pe net şi de la poveste la versuri, în funcţie de subiect şi de pretenţiile şefilor.

De vreo lună, Viorel e din nou în avangarda blazatei noastre prese. Tot el, “dinozaurul”, are curajul de a ieşi din pluton şi de a propune ceva diferit. De data asta, riscă şi mai mult, pentru că intră şi pe un alt teritoriu, cu orgoliile şi “asasinii” lui: literatura.

Viorel Ilişoi şi-a convins şefii de la “Jurnalul Naţional” să-i publice acum, în epoca internetului, un roman-foileton cu frecvenţă zilnică. Episodul pe care-l scrie dimineaţa apare seara pe site şi a doua zi în ediţia tipărită.

Romanul se numeşte “Paişpe” şi are ca “agăţătoare”, cum se spune în gazetărie, un eveniment care, astăzi, când mulţi jurnalişti se transformă seară de seară în procurori, pare neverosimil: în 1992, Viorel Ilişoi a fost condamnat şi a făcut închisoare pentru un pamflet. Interviul nostru porneşte de la tema romanului şi ajunge, uşurel, în sufletul autorului său.

*

Fragment din interviu (pe care îl puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Timp de vreo şase ani, la “Cotidianul” şi, mai recent, la “Jurnalul Naţional”, ai scris reportaj clasic, un gen tot mai rar în presa noastră, pe care cititorii, pe forumuri, spun că şi-l doresc, dar pe care tot mai puţini ziarişti îl stăpânesc. Unde se rupe legătura dintre cerere şi ofertă?

– În birourile şefilor de gazete şi la uşa contabilului. Primii consideră că textele lungi nu se citesc – am auzit asta de atâtea ori – şi că un reportaj mănâncă prea mult timp, iar contabilul te cântăreşte din două semne: plus şi minus. La reportaj iese cu minus. Dacă te uiţi pe saiturile unde mai apar reportaje, ai să vezi că sunt mulţi cititori, mii, zeci de mii, uneori în număr mai mare decât tirajul ziarului, iar reportajele sunt urmate de comentarii favorabile, entuziaste, de încurajări la publicarea altor reportaje.

E o gândire îngustă în privinţa reportajului; câştigul nu vine a doua zi, din vânzare, ci în timp, prin consolidarea prestigiului unui ziar. Însă la noi nu se mai lucrează la această componentă fină, prestigiul, care, până la urmă, e cea mai importantă.

M.M.: Să zicem că eşti în faţa unei grupe de viitori ziarişti. Ce le spui la primul curs despre reportaj? Trei principii pe care le-ai descoperit pe teren…

– Nu am talent pedagogic şi nu mi-am structurat până acum o propedeutică a reportajului. Nu l-am teoretizat. Însă am luat de multe ori cu mine pe teren tineri reporteri în care am văzut licărind talentul, ca să fure de la mine şi, în aceeaşi măsură, eu de la ei. Reporterii din noua generaţie au făcut şcoli de jurnalism, masterate, au un substrat teoretic solid – cei care îl au – şi de aici mai învăţ şi eu câte ceva. Eu sunt doar un meşteşugar, cânt după ureche, cum se spune.

Totuşi, dacă ar fi să dau sfaturi, aş repeta ce am spus într-un text din rubrica mea “Din laptopul unui zeţar”, de pe saitul Agenţiei de Monitorizare a Presei: un bun reporter de teren este punctual ca moartea, este întotdeauna bine spălat şi proaspăt bărbierit ca un aristocrat, dar pregătit să intre fără fasoane în lături, să ştie dinainte ce caută şi să aibă ochii larg deschişi la lucrurile pe care nu le caută, dar care îi apar în faţă. De multe ori, reportajul stă într-un amănunt nebănuit, nedibuit la predocumentare.

Ca principii, ar fi: 1) reportajul nu este literatură; 2) dacă nu este o poveste, nu este un reportaj; 3) dacă nu îţi tremură mâna de emoţie când semnezi la final, nu trimite textul la redacţie. Şi sfaturi aş mai avea eu, dar nu mai sunt ziarişti, cum ar spune înţeleptul rabin de Buhuşi. Glumesc: sunt mulţi tineri talentaţi. De nu s-ar pierde pe drum…

M.M.: Hai să te zgândăr puţin : acum, că ai trecut la foileton, te încadrezi şi tu în tendinţa generală a jurnaliştilor de a se ridica tot mai rar din faţa calculatorului…

– Romanul este doar un experiment. Abia aştept să-l termin şi să mă întorc la reportaj. Pe 1 mai voi merge cu caiacul pe Dunăre, de la Giurgiu la Olteniţa, ăsta e viitorul subiect. În privinţa calculatorului, eu m-am adaptat bine, am trecut la calculator din primele zile ale apariţiei lui în România şi am încercat să-l integrez în munca asta la ziar. Acum repar calculatoarele prietenilor.

Am avut la “Cotidianul” chiar o rubrică de tablete video, un fel de reportaje de pe bicicletă, lucrate pe calculator, pentru care a trebuit să învăţ (tot aşa: trăgând cu ochiul) câteva programe de editare audio-video, să umblu cu aparatură sofisticată, am făcut şi un film documentar de unul singur, cu tot ce implică tehnologia unui film… Inevitabil, o bună parte din jurnalistica vremii noastre se face de la calculator, unde se şi consumă. Nu şi reportajul.

M.M.: Tu eşti un om despre care, privind în urmă, se poate spune că a avut o răbdare şi o îngăduinţă rare. N-ai grăbit lucrurile, nu te-ai cocoţat, ai primit ce ţi s-a dat, numai să poţi plăti chiria şi să-ţi poţi creşte copilul. Cum te lupţi cu gândul “Sunt unul dintre cei mai buni în meseria mea, dar, uite, nu-mi permit nimic la 40 şi ceva de ani” ?

– Eu nu am spus niciodată despre mine că sunt unul dintre cei mai buni în meseria asta, pe care o iubesc, i-am scris şi o declaraţie de dragoste, “curvă glorioasă, presa mea!”. Şi este o continuă mirare pentru mine că apar asemenea aprecieri la adresa mea. Este, într-adevăr, o frustrare că am avut tot timpul un salariu mic, uneori cu numai 20 de euro mai mult decât chiria, dar frustrarea asta nu mă doboară, pentru că am crescut la casa de copii şi sunt învăţat cu puţin.

Ştii cât am cheltuit luna trecută pentru mine? 20 de lei. Apă minerală şi cafea în oraş. Cărţi primesc de pe la edituri, mai citesc de pe internet…

Dacă aş fi un ziarist cu adevărat bun, probabil că aş fi plătit bine şi aş pleca şi eu pentru prima oară într-o vacanţă, undeva. La Amara, să zicem. Am avut doar de două ori concediu în 20 de ani de presă, şi atunci am stat în casă. Eu sunt un spartan, dar copilul meu… Nu mi-am trimis fata niciodată în excursie, nici măcar la Buftea. Tot sperând că va veni vremea să îi pot oferi plimbarea asta, uite că a făcut 21 de ani şi s-ar putea să preia iniţiativa şi să vadă în sfârşit Buftea…

(…)

*

Luni, 14 martie, de la ora 19.30, bucureştenii îl pot vedea şi asculta pe Viorel Ilişoi citind fragmente din “Paişpe” în clubul “UnderWorld” de pe strada Colţei , nr. 48.

*