INTERVIU. Mihai Gligor, omul lui De Niro din Qatar: “E grozav cum se ridică o ţară de la zero”

S-a mutat cu toată familia în Qatar după ce iniţiatorii festivalului de film din Doha, capitala emiratului, au fost atât de mulţumiţi de munca lui la prima ediţie, cea din 2009, încât i-au propus un job pentru tot anul. Acum, conduce trei departamente esenţiale ale Institutului de Film din Doha, care organizează bogatul festival în parteneriat cu Tribeca Enterprises din New York, companie controlată de Robert De Niro. Ediţia a doua a festivalului din Qatar s-a desfăşurat între 26 şi 30 octombrie 2010.

Mihai Gligor e un nume cunoscut în lumea cinemaului românesc, însă nu şi pentru marele public. A fost, timp de 3 ani, manager al Festivalului de Film Transilvania (TIFF). “În primul an de TIFF, am fost cel mai fidel spectator: eu şi un amic am cumpărat primele carduri şi am văzut 28 de filme. De la ediţia a doua, am fost băiat de mingi, adică am cam trecut prin toate departamentele şi am învăţat din toate. În anul în care Tudor Giurgiu a plecat la TVR, am devenit Festival Manager”, mi-a povestit Mihai.

Tot el este omul care, în calitate de director adjunct al Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc (Romanian Film Promotion), a organizat standurile ţării noastre la festivalurile de film de la Cannes (în ultimii cinci ani) şi Berlin (ultimii trei ani). Interviul l-am realizat pe messenger, sâmbătă, 20 noiembrie. (Îl puteţi citi integral aici).

*

M.M.: Ai fost la meciul Brazilia-Argentina (disputat la Doha miercuri, 17 noiembrie)?

Mihai Gligor: Haha, nu am fost. În zilele alea veniseră în oraş sora şi cumnatul meu şi chiar mă gândeam să merg. Au fost colegi de-ai mei. Eu nu prea le am cu fotbalul, dar m-aş fi dus pentru spectacol. Însă ştiu că şi anul trecut, tot pe vremea asta, a fost un amical între Brazilia şi Anglia, iar colegii care s-au dus la meci s-au întors dezamăgiţi. Echipele nu dăduseră prea mult, fusese un fel de “balet”. Dar dacă se pune, am fost cu o zi înaintea meciului la o cafea în hotelul unde era cazată echipa Argentinei. A fost funny să nimerim acolo unde erau fani, presa, oameni de la federaţie etc.

M.M.: Pentru arabi, pentru Qatar, un asemenea meci e o ocazie de mândrie, de făcut bani sau ambele?

- Ei au o campanie foarte mare pentru 2022, când vor să organizeze Cupa Mondială la fotbal, şi acest meci a fost parte din campanie. Dacă te uiţi pe internet, o să vezi că au branduit campania cu “Bidding Nation, Qatar 2022″ (ţară candidată – n.M.M.). E un pariu al întregii ţări, îşi doresc foarte mult şi sunt foarte decişi să-l câştige. Rezultatele se vor anunţa la începutul lui decembrie. Asta a fost una dintre primele mele uimiri legate de ţara asta, că se face din 2000 un proiect pentru următorii 20 de ani…

M.M.: O să ne întoarcem la fotbal şi la “pariul” Qatarului pe Mondiale. Spune-mi de cât timp eşti la Doha…

- Ok. Prima dată am ajuns în Doha anul trecut, în iulie. Am stat 4 luni pentru festival şi m-am întors acasă la final de noiembrie. După care am primit acest job full-time şi am revenit aici în martie. De atunci sunt rezident în Doha şi m-am mutat împreună cu soţia şi cu fetiţa mea.

M.M.: Cum ai ajuns, anul trecut, să lucrezi pentru DTFF (Doha Tribeca Film Festival), care e extensia din Qatar a festivalului iniţiat de Robert De Niro la New York?

- E o poveste mai lungă. Anul trecut, un prieten comun m-a recomandat celei care deţine funcţia de Managing Director atât la Tribeca, cât şi la Doha. Am primit un email prin care ea, Maggie Kim o cheamă, îmi spunea că organizează pentru prima dată acest festival la Doha şi că e în căutare de oameni. Apoi m-a sunat într-o seară, a fost un interviu de 30 de minute şi la final mi-a făcut oferta.

M.M.: Asta în ce lună era?

- În iunie. Cred că am avut trei săptămâni să îmi fac bagajele şi să vin aici pentru 4 luni. Şi acum râd cu Maggie când îi spun că am acceptat să mă urc în avion după o conversaţie de 30 de minute cu cineva total necunoscut.

M.M.: Ce crezi că a convins-o să te angajeze, după acel interviu?

- Cred că am convins-o prin faptul că vorbeam aceeaşi limbă. Amândoi lucrăm în industria asta de mulţi ani şi ştim foarte bine cu ce se mănâncă un festival de film. În plus, faptul că lucrasem înainte şi la Chicago International Film Festival a fost o garanţie. Mi-a şi cerut un contact de la Chicago, ca să ceară referinţe despre mine, dar până la urmă nu i-a mai sunat .

M.M: La un asemenea nivel, contează mai mult referinţele sau CV-ul?

- Ambele, dar şi mai mult contează interviul. Contează ce spui, cum te “vinzi”.

M.M.: Cum a fost procesul de decizie în urma căruia ai zis “îmi iau familia şi plec”?

- Ee, asta e o poveste mai lungă. Iniţial, am venit aici doar pentru 4 luni, pentru prima ediţie a festivalului, şi era doar un part-time job. Ştiam de la început că, după ce se termină festivalul, mă întorc acasă, aşa că, în prima fază, am plecat la Craiova, la socri, unde erau Corina (soţia) şi Ana (fetiţa), şi am făcut şedinţă de familie. Ana avea atunci 5 luni…

M.M.: Cine era pentru, cine împotrivă?

- Corina a lucrat şi ea la TIFF de la începuturi şi ştie la fel ca mine cu ce se mănâncă industria asta. Ne-am dat seama amândoi că e o oportunitate pe care mi-ar părea rău s-o refuz. Cred că ea a avut replica decisivă: “O să-mi fie foarte greu fără tine 4 luni, dar mi-ar fi mult mai greu cu tine aici, în anii următori, ştiind că ţi-ai refuzat şansa asta”.

M.M.: Să înţeleg că în primul an ai fost singur la Doha…

- Da, în primele 4 luni am fost singur, şi a fost foarte greu… Revenind la momentul deciziei, am sunat-o pe mama şi i-am spus, iar prima ei reacţie a fost: “Dar acolo nu e război?”. Hahaha… Ajuns aici, colegii americani mi-au povestit lucruri asemănătoare. Lumea nu prea ştie şi nu a auzit prea multe despre Qatar…

*

M.M.: Din ce-am citit, Tribeca Film Festival s-a înfiinţat la New York ca o reacţie la şocul suferit de cartierul cu pricina (Tribeca) la 11 septembrie 2001. Cine a avut ideea de a face o “filială” a TFF tocmai în lumea arabă?

- Nu e o filială. Acest festival e un parteneriat cultural între Doha Film Institute şi Tribeca Enterprises. Iniţiativa şi viziunea acestui festival îi aparţin lui Sheikha Mayassa. Discuţiile cu Tribeca au început cu mulţi ani în urmă şi, în final, anul trecut, a apărut prima ediţie.

M.M.: Cine e Sheikha Mayassa?

- E fiica emirului Hamad bin Khalifa Al-Thani, care e şeful statului Qatar.

M.M.: Festivalul are finanţare americană, arabă sau mixtă?

- Festivalul are finanţare arabă, locală. Doha Film Institute e o organizaţie privată cu finanţare de la stat.

M.M.: Înfiinţarea institutului şi a festivalului face parte dintr-o strategie de promovare a ţării?

- După cum ţi-am spus, e parte din viziunea acestei ţări. Ca să îţi dau un exemplu, Sheikha este cea care conduce şi Qatar Museum of Islamic Art. Muzeul a fost creat de I.M. Pei (Ieoh Ming Pei), unul dintre cei mai mari arhitecţi ai lumii. Nu ştiu dacă ai văzut fotografii cu muzeul, dar e una dintre cele mai speciale clădiri pe care le-am văzut vreodată.

M.M.: Da, am dat peste ea citind pe net pentru interviu. E o construcţie care respectă şi tradiţia arabă, dar e şi venită din viitor. Pare şi o cetate din deşert, şi una din Star Wars…

- Exact. E genul ăla de clădire care îţi taie răsuflarea când o vezi.

*

M.M.: La prima ediţie a DTFF, cea din 2009, ai condus departamentul Invitaţi. Ce trebuie să ştie şeful unui asemenea departament despre fiecare VIP şi cu cine negociază detaliile caracteristice? Aş vrea detalii, amănunte…

- Departamentul Guests e un “monstru”. Anul ăsta, departamentul pe care l-am condus eu în 2009 s-a spart în trei, tocmai pentru că, anul trecut, volumul de muncă a fost atât de mare. Să îţi fac un sumar: anul trecut am avut 300 de invitati împărţiţi în trei categorii – Filmmakers (oameni care veneau aici pentru că aveau filme în festival), Industry (oameni din industrie, producători, distribuitori) şi VIP-uri. Noi răspundeam de absolut tot ce e legat de aceşti oameni, de la invitarea lor până la programul lor de aici. Adică de la “vorbăria de pe email” până la infrastructura locală: hoteluri, avioane, transport local etc.

M.M.: Hai să luăm un exemplu, de când e contactat până pleacă din Doha…

- În prima fază trebuie decis cine sunt invitaţii, iar asta e o decizie executivă. După care se începe corespondenţa cu aceşti oameni. Evident că trebuie să avem foarte mare grijă în comunicarea cu ei, mai ales că noi suntem “ambasadorii”. Odată ce acceptă, încep toate detaliile legate de călătorie: bilete de avion, vize, hoteluri etc. În paralel, se lucrează la ce se va întâmpla cu aceşti oameni după ce ajung aici: de la cazare/transport local, până la programul lor zilnic. Şi când vorbeşti cu câteva sute de oameni, fiecare cu problemele şi cerinţele lui, totul devine complicat.

M.M.: Fiecare VIP are “cancelaria” lui, care-i ştie pretenţiile, hachiţele…?

- Să ne înţelegem, nu toţi cei 300 sunt VIP-uri. Dar, da, fiecare VIP are un birou sau un asistent sau un publicist şi aceştia sunt oamenii cu care ţii legătura.

(…)

Tot interviul, aici.

*