INTERVIU. Ion Mureşan: “Poezia e cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu”

Cu vreo patru ani în urmă, aplaudat la intrarea într-o sală arhiplină a Facultăţii de Litere din Cluj, Mircea Cărtărescu a spus cam aşa: “Vă mulţumesc, dar îl văd aici pe Ion Mureşan, cel mai bun poet român în viaţă, şi cred că lui i se cuvin mai mult aplauzele dumneavoastră”. Citatul nu e fidel, dar e cert că ar fi nevoie de mai multe asemenea voci pentru ca poetul trăitor la Cluj să devină cunoscut şi în afara mediilor literare.

Pentru că Ion Mureşan n-a căutat faima cu orice preţ şi n-a publicat doar ca să publice. Cea mai bună dovadă este că, luna trecută, la Târgul Gaudeamus, el şi-a lansat abia al treilea volum de poezie, intitulat “cartea Alcool”. În cei 17 ani (!) care au trecut de la precedentul volum, dar mai ales după 2000, când apropiaţii săi ştiau că tot şlefuieşte o nouă carte, el şi-a recitat în diverse ocazii câteva dintre poemele nepublicate, iar acestea au ajuns să circule precum creaţiile populare.

Am gândit interviul cu el ca pe un fel de test extrem: se va citi un text foarte-foarte lung care e numai despre şi cu poezie? Îl veţi citi?

*

M.M.: Încep cu o ghicitoare. Am trei numere: 26, 38, 55. Ştii ce reprezintă?

– Nu, nu ştiu… Cât ai zis?

M.M.: 26, 38, 55.

– Pot să fie număr de ani…

M.M.: Exact.

– 55 e vârsta mea de-acum şi anul în care m-am născut…

M.M.: Sunt vârstele la care ţi-au apărut cele trei volume de poezie…

(se emoţionează) – M-ai luat prin surprindere… Asta e o surpriză plăcută. Nu am calculat niciodată. Dar îmi place că ai început printr-o ghicitoare, pentru că eu cred că poezia, în esenţa ei, e o ghicitoare. Şi cred că poate fi predată foarte bine, poate fi înţeleasă de copii dacă le spui ghicitori. “Sâmbure de aur aruncat pe cer” sau “nasture de aur”… E luna. Metafora, de fapt, e o ghicitoare. Toată poezia e o ghicitoare. Şi dacă-i ghicitoare, te lasă să fii liber în gând şi te trimite în toate părţile. Îţi pune un halou de întrebări în care tu trebuie să te desfaci şi să afli înţelesul.

M.M.: Mai ai vreun exemplar din primele tale două volume?

– Spre ruşinea mea, primul volum i l-am luat chiar şi lui Alexandru Vlad (prozator, prieten foarte bun cu Ion Mureşan – n.M.M.) şi i l-am dat unui poet străin. Şi pe al mamei l-am luat şi l-am dat cuiva. Cred că mai am câte un singur exemplar. Nu ştiu ale cui sunt şi ce dedicaţii au pe ele…

M.M.: Acum câteva zile ţi-ai lansat al treilea volum, “cartea Alcool”. Prima întrebare “ne-ghicitoare” este: de ce atât de rar?

– Am explicat asta de mai multe ori: eu nu scriu cărţi de poezie, eu scriu poezii. Dacă am ceva în mine, spun, dacă nu am – tac. Sigur că perioadele de tăcere sunt destul de grele…

M.M.: În ce măsură e vorba de perfecţionism?

– În măsura în care eu sunt exigent cu mine, în măsura în care “ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Adopt această regulă morală, fundamentală.

M.M.: Ultima exigenţă a durat 17 ani…

– Eu n-am calculat, dar a durat, probabil, mai mult. A durat vreo cinci ani doar unul dintre poeme…

M.M.: Care?

– “Întoarcerea fiului risipitor”. Şi n-a durat atâta pentru că nu aş fi ştiut ce e în el, ci, dimpotrivă, pentru că am ştiut ce e în el. Am avut viziunea completă a lui, am avut construcţia în cap, dar mi-a fost atât de greu să ridic cuvântul la înălţimea viziunii, încât, cu o zi înainte să apară cartea, la ora 10, joi dimineaţa (18 noiembrie, ziua deschiderii Târgului Gaudeamus – n.M.M.), scriam ultimul vers din acel poem. Am văzut că, dacă sunt forţat, pus sub presiune, îl scriu fără să-l mai gândesc atâta. Pur şi simplu mi-am dat drumul, dar ştiam tot ce e în fiecare parte a poemului. Ştiam ce trebuie să cuprindă şi, de aceea, cinci ani nu l-am putut scrie.

M.M.: Când te pui la scris, cum funcţionează raportarea raţională la viziune?

– S-a văzut cum funcţionează: ştiam tot, aveam planificat până în cele mai mici amănunte, dar…

M.M.: Cum cauţi?

– Nu ştiu cum caut, asta nu pot să spun. Ştiu cum nu găsesc. Mi se întâmplă că, dacă ştiu totul, nu mai găsesc cuvintele care să se ridice la înălţimea libertăţilor de semnificaţie, a libertăţilor totale. O să vezi poemul. Am chiar o mică teorie poetică pe tema asta, a raportului dintre cuvinte şi lumea de sus, transcendentul.

*

M.M.: Vreau să ne întoarcem în copilăria ta. Am citit într-unul dintre puţinele articole despre tine că, într-o zi, ai văzut un prieten copiind poezii într-un caiet şi ţi s-a părut cu totul deosebit de ceea ce făceaţi voi, de bătăile cu băieţii de pe alte uliţe… Mai ţii minte cum ţi s-a părut poezia atunci?

– Ceea ce m-a atras la acel mod de a scrie pe caiet a fost mai întâi forma şi muzica: cuvintele cântau. Mi-erau mult mai apropiate cuvintele încărcate de muzică, pentru că totul era muzical în jurul meu. Un copil care se naşte şi trăieşte la ţară simte când se apropie toamna, simte brumele, simte zăpada când se apropie, simte primele semne ale primăverii, fumurile – încă înainte de a aprinde focul simt fumul… În condiţiile astea, când am văzut muzica din cuvinte – cuvintele sună unele cu altele, se cântă şi se încântă unele de la altele -, mi s-a părut cea mai potrivită modalitate de a spune ceea ce trăiesc.

M.M.: Câţi ani aveai?

– Cred că eram în clasa a treia, a patra…

M.M.: Deci, aproximativ pe la 10 ani s-a produs întâlnirea cu poezia…

– Întâlnirea cu forma poeziei. Pentru că întâlnirea cu poezia se produsese, se producea zi de zi. Mă întâlnisem cu poezia, dar nu aveam forma pentru ea. Trăiam o stare de încântare… Când toate lucrurile îţi vorbesc, când toate au o semnificaţie, toate au o taină, acoperişurile de la porţi, acoperişurile caselor, podurile, râpile pâraielor, toate ascund ceva. Toate au o taină. Nu un secret, pentru că secretele vin mai târziu. Am mai discutat despre diferenţa dintre secret şi taină: secretul poţi să-l trădezi, taina n-ai cum s-o trădezi…

M.M.: Taina nu e a ta…

– Cred că nu-i a ta, asta e explicaţia, dar îţi este oarecum dată ţie, ţi se arată. Secretul poţi să-l spui, să-l transmiţi armatei inamice, dar pentru taină… nu este nici o armată inamică.

M.M.: Pentru tine, anii aceia, ai copilăriei la ţară, într-un sat din judeţul Cluj, sunt paradisul pierdut?

– Într-un fel, da, deşi nu m-am maturizat încă. Asta o recunosc acum, dar recunosc şi că lumea a sărăcit. Lumea a început să aibă mai multe secrete decât taine. Şi, uneori, te doare când lucrurile sărăcesc brusc, când intră în forma lor, în conceptul lor, iar cuvintele încep să aibă sensuri precise, exacte şi sărace. Până la urmă, simţi că te împuţinezi.

Prima dată am simţit asta când am mers acasă după multă vreme, cred că după ultimii ani de liceu, şi am văzut că poarta de lemn de la curtea noastră se făcuse mică, brusc. Cum? Dar era înaltă, era uriaşă… Acoperişul acela unde mă uitam după păianjeni, după păsări… Şi acum, brusc, în câteva săptămâni, se făcuse mică, căpătase nişte dimensiuni cu totul utile şi la îndemâna oricui. N-am mai recunoscut-o. Brusc, lucrurile au început să se micşoreze, să-şi reducă dimensiunile şi să nu mă mai intereseze, să nu-mi mai vorbească la fel cum îmi vorbeau înainte…

M.M.: Mai ţii minte vreun vers sau vreo strofă din poeziile pe care le trimiteai revistelor de copii?

– Da, chiar ţin minte câteva. Am scris un poem care se numea “Despre gândurile amiezii”: “Soarele greu ca o piatră/ Mi-apasă privirea în ţărâna fluidă şi caldă”. Ăsta a apărut în “Cutezătorii”.

La un moment dat, chiar am scris un vers programatic, care n-a apărut niciodată, nicăieri: “Dau învăţătură, muzica pândeşte/ Sub chip de paianjen îţi va ieşi-nainte/ Tu între ea şi sânge, neavând de ales,/ În oglinzi superbe o să zâmbeşti cuminte”. Toate astea sunt legate de despărţirea de copilărie, când începuse să se sfârşească muzica în lucruri…

M.M.: Exact despre asta vreau să-ţi citesc o strofă, să-mi spui dacă are legătură cu acei ani: “Orice gând stârnea muzică-n lucruri/ mulţi pieiră-n sunet dulce sugrumaţi…

– … Prietenii mei culcaţi pe paie-n moară…

M.M.: … cred că visau că vor fi împăiaţi”. Când e scrisă?

– În clasa a noua sau mai repede…

M.M.: E din primul volum?

– Da. Poemul ăsta l-am scris cu o bucată de plumb. N-aveam creion în casă şi am găsit o bucăţică de plumb dintr-o ţeavă – eram pescar de pe-atunci. Ce mai ţin minte din perioada aia… (se concentrează să-şi amintească)… A, da: “Din pleoapa ta se lasă frig în vin/ Decad în dor ninsori de sărbătoare/ Să baţi în poarta vocii când te doare/ căderea din oglindă în destin”. Despărţirea de copilărie este, de fapt, căderea dintr-o oglindă în destin.

*

M.M.: Copilul Ion Mureşan îşi imagina oraşul ca fiind plin de cuptoare unde se face turtă dulce. Cum a fost şocul că nu era aşa, când ai venit la liceu?

– Am venit la liceu, aveam ceas pe mână şi îmi ridicam braţul ca să vadă toată fetele că aveam ceas Pobeda… Mi-l luase tata ca premiu că intrasem la liceu.

La Cluj, am nimerit în locul care-i plăcea lui Blaga cel mai mult, acolo pe strada Kogălniceanu, lângă statuia cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Castanele care cădeau mi se păreau nişte ochi omeneşti care cad. Toate sentimentele dezrădăcinării…

M.M.: Am iarăşi nişte versuri de-ale tale şi sunt curios dacă se referă la acea perioadă… “Dacă vreodată vom ajunge la Oraş/ vei vedea şi tu cum se deschid obloanele,/ cum femeile aruncă-n stradă aripile de înger/ rămase de la masa de seară“.

– E legat de ce-ai spus înainte, de cuptoarele cu turtă dulce. Tata a fost navetist, un ţăran dezrădăcinat. Câţiva ani, a făcut naveta chiar cu bicicleta. Venea 30 de kilometri la sfârşitul săptămânii şi se întorcea tot cu bicicleta. Şi întotdeauna îmi aducea ceva…

M.M.: Turtă dulce…

– Turtă dulce. În zona mărginaşă a oraşului era târgul de animale, şi el lua ceva turtă dulce cu oglinjoară. Totdeauna mă uitam în turtă dulce şi o rodeam până la marginea chipului…

M.M.: Când ai început să mănânci şi oglinjoara?

– Asta mai târziu… (râde), odată cu halbele de bere şi cu paharele din cârciumă. Dar de aici vine povestea cu oglinjoara, pentru că tata îmi aducea întotdeauna turtă dulce în geanta lui de pe portbagaj. Pe urmă, din internatul de la “Ady-Şincai” (fosta denumire a liceului de filologie din Cluj – n.M.M.) şi din alte internate, vedeam vizavi fetele care deschideau geamurile şi aruncau câte ceva pe geam. Le vedeam dezbrăcându-se şi îmbrăcându-se pe întuneric, şi erau nişte îngeraşi care aruncau câte ceva… Ce să arunce? Pe atunci, femeile încă mai aveau aripi de îngeraş şi mi se părea că se dezbracă de aripi.

M.M.: În liceu, poezia te salva de la pedepse? Povesteşti undeva că, paradoxal, nu te înţelegeai cu profesoara de română şi că, la o teză, i-ai scris o poezie cu 15 strofe…

– Da, despre “lumea lui Sadoveanu”, e adevărat…

M.M.: “Eu, doamnă, vin din spaţiul mioritic…

– … Cărarea mea-i prin ierburi, deal şi vale/ Am stat de vorbă cu ciobanul mitic/ Văzut-am turmele Măriei Sale”. Povesteam cum am mâncat aceleaşi merinde cu ciobanul din Mioriţa, cum m-am întâlnit cu Nichifor Lipan… Toată lumea lui Sadoveanu o trecusem prin acel poem.

Da, poezia mă salva oarecum de la pedepse, pentru că aveam un director foarte bun, Langa se numea, care scrisese ceva epigrame şi care mă chema să discutăm despre poezie. Poezia m-a salvat pentru că eram publicat şi pentru că, pe urmă, în clasa a X-a, datorită unui spirit extraordinar, profesorul Tudor Opriş de la Bucureşti – care era în stare să corespondeze cu sute de adolescenţi din ţară, le citea poeziile şi îi scria fiecăruia ce credea că-i bine şi că-i rău –, datorită lui am ajuns în colegiul de redacţie al paginii literare a “Scânteii tineretului”, care se numea “Preludiu”.

Aveam 15-16 ani, eram la Cenaclul Tineretului din Cluj, trimiteam corespondenţe despre cenaclu şi eram trecut în colegiul de redacţie – Ion Mureşan, Liceul “George Coşbuc”, Cluj. Bănuiesc că ăsta era un atu politic pentru liceu, o laudă, şi-atunci nu-şi permiteau să mă dea afară, deşi făceam tot felul de năzbâtii.

M.M.: De exemplu?

– De exemplu, în clasa a XI-a mi-am vopsit unghiile într-un roşu ţipător, m-am fardat cu verde…

M.M.: Era şocant pentru începutul anilor ’70…

– Da, a fost un şoc pentru profesoara de română, cu care aveam prima oră. Când mi-am dat jos mănuşile şi am început să iau notiţe, s-a oprit la mijlocul unei propoziţii, a făcut un fel de hiatus, o sincopă de respiraţie, mi-am dat şi eu ochelarii jos, şi mi-a spus “Dar ce roşu eşti…”. Eram fardat şi cu ochii vopsiţi în multe culori. Atunci au vrut să mă exmatriculeze…

M.M.: Era o formă de protest sau voiai să demonstrezi ceva?

– Adevărul e că n-o iubeam deloc pe această doamnă şi voiam să mă lase în pace. Nu voiam să protestez, n-aveam nici intenţii politice, ci mă simţeam incomod la orele de română. Mi s-a întâmplat că mergeam la liceul vecin, la “Şincai”, unde era un profesor extraordinar, Titus Moraru, şi mergeam la orele lui despre Ion Barbu, despre Blaga. Preferam să fug de la ore şi să mă duc la celălalt liceu sau să mă duc la bibliotecă… Eram un cerc de copii care fugeam de la ore şi mergeam la bibliotecă.

M.M.: Cum erau iubirile tale de liceu?

– Aveam o iubită constantă, colegă de clasă, care stătea în spatele băncii mele. Eu stăteam în prima bancă din cauza ochelarilor, că nu vedeam la tablă. Erau două gemene şi de una mă îndrăgostisem nebuneşte. M-am şi bătut pentru ea; un coleg o jignise şi ea a lăcrimat. Şi atunci am sărit la el…

M.M.: Poet până la capăt…

– Eu eram mult mai tare. Mă bazam pe faptul că, de la 14 ani, fusesem la coasă. Făceam pe cosaşul, deşi nu ştiam să cosesc, eram ca Boc. Dar l-am luat pe coleg şi l-am culcat peste o bancă…

Iubitei îi scriam poezii despre creioanele ei, pe care mi le împrumuta. În clasa a X-a, mă trezeam pe la 4-5 dimineaţa şi mergeam pe deal – ea stătea pe strada Turzii -, mă opream vizavi de casa ei şi notam ce forme au norii care trec pe deasupra. Pe urmă porneam mai departe, ieşeam din oraş, o luam spre Feleac, mergeam pe câmpuri şi găseam păsări prinse în laţuri. Şi o aşteptam la şcoală şi îi dădeam câte o pasăre. Apoi prindeam momentul şi îi explicam ce nori au trecut, în parcurs de-o oră, peste casa ei. Şi uneori ne plimbam abia atingându-ne mâinile… Pe urmă, lucrurile s-au schimbat…

*

M.M.: Înainte de facultate, ai fost benzinar…

– Exact. O să găseşti despre benzinărie în poemul “Întoarcerea fiului risipitor”. N-am intrat la facultate din prima şi-atunci am lucrat. Eram “adjunctul” lui tata la benzinăria Trustului de Construcţii Industriale. Atunci se construia toată zona industrială a Clujului. Tata avea nevoie de un ajutor şi m-a luat pe mine. Am făcut şi eu naveta câteva luni, cu tata. Era iarnă, ne sculam la 4, la 4 jumate aveam autobuzul, unde era înghesuială, pe sub uşi bătea vântul, era un frig îngrozitor, şi-atunci inventam autobuze noi, pe şine, la care şoferul se cuplează, şi totul alunecă…

M.M.: Ştii că acum există asemenea autobuze…

– Da? Ăştia nu-s normali…

M.M.: Ai intrat la facultate în al doilea an?

– Da, şi pe urmă am făcut armata, pe care studenţii o făceau înainte de facultate, aşa că am întârziat un pic…

M.M.: De ce ai dat admitere la Filosofie şi nu la Filologie?

– Greu de spus. Citisem Platon – nu apăruse ediţia de “Opere”, doar o ediţie cu dialoguri -, citisem din Filocalii… Nu ştiu, filosofia m-a atras mai mult. Probabil şi din cauză că în liceu nu mi s-a stârnit…

M.M.: Ce poate face şi ce nu poate face un profesor…

– Da. N-am avut nici o îndrumare încotro s-o iau. Nu eram între vârfurile clasei, eram ceva mai sus de mijloc… Într-un fel, nici nu mă lăsam îndrumat, că nu eram foarte cuminte.

M.M.: Care erau metodele prin care fugeai de propagandă? La Filosofie, la sfârşitul anilor ’70, se făcea materialism, socialism ştiinţific şi celelalte…

– Cred că inadaptarea mea este structurală. Ca să fiu sincer, nici acum nu sunt sigur că sunt matur. Nu am nişte scopuri clare, conform standardelor, “ai următorul scop, următoarele mijloace”…

M.M.: N-ai “proiecte”, cum se spune astăzi…

– N-am proiecte. Nu sunt în stare să fac proiecte pe termen lung. Înseamnă că nu m-am maturizat, şi probabil că asta m-a ţinut departe de propagandă şi de înregimentare. Când am făcut practică agricolă, de exemplu, la cules de mere în comuna Teaca, am scris “Imnul Tecii”: “Vino, mamă, să mă vezi/ Hai la Teaca-ntre livezi/ Hai să-ţi vezi progenitura/ Unde-şi face-nvăţătura… Urc în pom să umplu coşu’/ Iaca vine porcu’ roşu”.

“Porcu’ roşu” era cunoscut: comunistul. Imnul ăsta s-a cântat ani de zile la banchetul filosofilor. Bătrânul profesor Aluaş – căruia i-am fost drag, poate şi din cauza asta – zicea: “Feriţi-vă de vraja cuvântului! Uitaţi-vă ce-a scris Mureşan! Nu aceasta e atitudinea faţă de muncă…”. Şi toate le spunea cu o evidentă ironie. Acest stagiu de practică m-a şi băgat în partid şi m-a şi făcut şeful ASC pe an. Când au fost întrebaţi colegii cine să fie şeful ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti – n.M.M.), au zis – “Cum cine? Restu-s pămpălăi…”. Sigur că eu le şi turnam profesorilor vin cu damigeana. Profesorul de logică Balaiş, Dumnezeu să-l ierte, zicea: “Aaa, nu mai beau aşa… Beau cu pâlnia! Mureşan, vino-aici!”… Îi duceam popii din Teaca saci cu mere şi el ne dădea în schimb damigene cu vin.

Aşa am ajuns şef ASC, deşi nu eram vârful anului, nu eram strălucit la învăţătură, ba am vrut să fac şi greve. Am mers la Centrul Universitar şi-am zis: “De mâine, intrăm în grevă pentru că un coleg de-al nostru nu a primit cameră în cămin, deşi are nevastă şi copil! Tovarăşu’ Deleanu l-a întrebat cine l-a pus să facă copii, or tovarăşu’ Ceauşescu a spus să facem copii! Cine are dreptate, tovarăşu’ Deleanu sau tovarăşu’ Ceauşescu?”…

M.M.: Cine era tovarăşu’ Deleanu?

– Era şeful de partid pe centrul universitar. Şi eu îi spuneam asta tovarăşului Berce, care era şeful ASC pe centrul universitar Cluj. “Taci, să nu te-audă cineva!”, zicea Berce. “Păi dacă asta a spus… Cum să n-audă?”. Până la urmă, i-au dat cameră colegului respectiv…

*

M.M.: Povesteai într-un alt interviu că, după facultate, generaţia voastră, a optzeciştilor, a fost trimisă în afara marilor oraşe, ca un soi de exil, dar că asta v-a prins bine, pentru că acolo erau, ziceai tu, “testiculele limbajului”…

– Da, bine-am zis. Am uitat c-am zis asta…

M.M.: Cum au fost cei şapte ani de profesorat în satul Strâmbu? Câte materii predai?

– Predam istorie, geografie, constituţie, educaţie fizică, uneori şi agricultură.

M.M.: Şi câţi elevi aveai?

– Erau peste 25 de copii într-o clasă. Predam la clasele V-VIII…

M.M.: Erau decreţeii...

– Da, ai dreptate, că eu am terminat facultatea în ’81. N-am calculat niciodată. Erau mulţi, toate băncile erau pline.

Revenind la întrebare: asta ne-a făcut să fim solidari pe noi, optzeciştii. Oraşele erau închise, asta se ştie. Cu un an înaintea mea, de exemplu, fuseseră şase posturi în Cluj, în oraş. Se spunea că terminase nepoata unui potentat din Comitetul Central şi cu acea ocazie se deschiseseră oraşele mari pentru absolvenţi. Dar când am terminat noi, iar s-au închis oraşele mari. Şefa noastră de promoţie a luat Câmpia Turzii, de exemplu. Eu mai puteam să iau satul Sfântu Gheorghe-Deltă… Şi cei care au absolvit la Bucureşti sau la Iaşi au ales locuri cât mai aproape de oraşe. Eu am ales Strâmbu pentru că era în judeţ.

M.M.: Deja eraţi o generaţie, voi, optzeciştii, vă ştiaţi între voi. Cum ţineaţi legătura?

– Da, ne ştiam din facultate. Mircea Nedelciu, Ion Stratan, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Mircea Mihăieş, Daniel Vighi… Toţi lucraserăm la reviste studenţeşti şi ni le trimiteam reciproc. Cărţile apăreau în tiraj mic, circulau, şi exista o revistă care dădea ierarhia, “România literară”. Pe urmă, ne vedeam în acele festivaluri ale Cântării României, care însemnau artă şi cultură studenţească. Ne vedeam şi fizic. Mergeam şi citeam în cenacluri: ei veneau la Cluj, la “Echinox”, eu am citit la Cenaclul de Luni, al lui Manolescu. Aşa ne ştiam şi aşa am şi debutat, datorită Cenaclului de Luni.

Ştiam despre fiecare unde e. Solidaritatea asta a declanşat şi un val de corespondenţă între noi. Florin Iaru era profesor la o şcoală de lângă Galaţi, după care a ajuns manipulant de cărţi la editura “Cartea Românească”. Cărtărescu era pe lângă Bucureşti, pe undeva, Groşan era la o şcoală de cartier, Radu Ţeposu, Dumnezeu să-l ierte, făcea naveta lângă Bucureşti…

Deci, ştiam fiecare pe unde suntem împrăştiaţi. Din ’81 au început să apară cărţi individuale, cu numele autorului scris pe carte. Înainte, era voie numai “debut colectiv”, aşa se numea. După ce debutai colectiv şi mai figurai şi într-o antologie, puteai să publici şi o carte a ta. În ’81 s-a rupt blestemul ăsta, prin “Cartea Românească”, şi a apărut o tranşă masivă de debutanţi.

*

M.M.: Ca să ne întoarcem la poezie: în acelaşi interviu, spuneai că, dacă ai putea decide, ai începe predarea poeziei în clasele mici, cu Nichita Stănescu. La noi, în epoca internetului şi a filmelor 3D, se începe tot cu “Puiul”, de Al. Brătescu-Voineşti. Cum ai vedea o schimbare de sistem şi o adaptare la prezent?

– Eu am propus la un colocviu al revistei “Familia” să facem chiar un soi de Cruciadă. Din când în când, să mergem în şcoli şi să predăm la clasele mici, I-IV, dar şi la clasa a IX-a, câte o poezie. Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet: în momentul în care profesorul sau învăţătorul întreabă “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”, lucrurile s-au terminat. Poetul e mort sau nu e la dispoziţia copilului; de unde să ştie el ce-a vrut să spună poetul?

Poezia este ceea ce-ţi spune ţie textul respectiv. Te întâlneşti cu ea sau nu. În măsura în care te-ai întâlnit cu poezia, aceea e poezia. Eu le-am spus şi studenţilor, pe unde-am mai fost, şi elevilor, să se roage să le pice poezii la examene. La poezie n-ai cum să dai răspuns greşit. Răspunsul corect e acela care este în tine.

M.M.: Cititorul ştie ce-a vrut să spună poetul…

– Corect. Cititorul ştie mai bine decât poetul ce-a vrut să spună poetul. Ştie mult mai bine. De multe ori, cititorul îţi dă nişte soluţii mult mai bune ale versurilor tale. El s-a întâlnit cu tine unde nici nu te-aştepţi şi, mai mult, găseşte alte şi alte înţelesuri versurilor tale. De-aia spun că poezia este cea mai liberă formă de literatură şi ar trebui să fie şi cea mai apropiată de om.

Poezia e, într-un fel, un glas al intimităţii tale, locul unde te întâlneşti, sau nu te întâlneşti, cu tine. Se poate întâmpla ca poezia să nu se întâlnească cu cititorul din cauza poetului. Nu înseamnă că tot ce se scrie se poate întâlni cu cititorul. Nu înseamnă că nu există poezie proastă…

M.M.: Faptul că nu mai citim poezie aproape deloc înseamnă că ne e mult mai frică să ne întâlnim cu noi?

– Nu faptul că nu citim, ci că nu suntem atenţi. Se dă poezie şi la radio, sunt emisiuni şi la televiziune…

M.M.:… dar citim mult mai puţin.

– Citim mult mai puţin, e adevărat, şi-atunci şansa de întâlnire a cititorului cu poezia şi cu sine este mult redusă.

*

M.M.: Am ales câteva fragmente din poemele tale şi vreau să-ţi propun, de aici încolo, o formă neconvenţională de interviu, în care acele fragmente să fie pe post de întrebări, iar tu să te desfăşori, să spui ce simţi, să improvizezi. Primul fragment sună aşa: “Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat./ Cu adevărat nu mai era nimic de făcut./ Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi/ ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată,/ şi nu mai vrei să înţelegi nimic”.

– Ooo…. Ai ales versurile cel mai greu de spus. Starea este una de sfârşit de lume. Când vorbeam de iubirile din tinereţe, de copilărie, s-ar fi potrivit “Dumnezeu a făcut lumea o singură dată, şi a făcut-o destul de bine”. O singură dată a fost copilărie, şi-a fost foarte bine făcută. Aici este cealaltă parte, e sentimentul de sfârşit. Lumea e făcută, nu mai e nimic nou de aşteptat.

Omul stă lângă o cârciumă – eu şi văd cârciuma din Strâmbu, sub un copac, iarba e deja arsă de căldura verii, el n-are nimic de făcut, să spunem că e un profesor care e în vacanţă şi n-are nici o obligaţie, nu mai are ce aştepta… E o stare de oprire între două lumi.

M.M.: “Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!”. E unul dintre cele mai cunoscute versuri ale tale, dintr-un poem pe care l-ai recitat deseori în ultimii ani, înainte să apară în “cartea Alcool”…

– Da, a ajuns în folclor. În ciuda numelui, “cartea Alcool” e o carte creştină, e o carte adânc religioasă. Omul din carte, beţivul, toţi alcoolicii, de fapt, au o mică cârciumă a lor. Ei nu-i spun nevestei că o iubesc, nu le spun copiilor “te apreciez”, dar spun aceste lucruri la cârciumă. La cârciumă se laudă cu copiii, la cârciumă îşi înjură nevasta, dar spun şi vorbe bune despre ea, ceea ce acasă nu fac. Cârciuma devine un fel de refugiu, un mic altar păgân în care îşi mărturisesc intimitatea.

M.M.: Acolo te spovedeşti…

– Te spovedeşti în marea comunitate a necunoscuţilor. De acolo vine şi versul pe care l-ai citit…

M.M.: “Ca după o lungă noapte de beţie/ când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,/ când în locul soarelui deasupra verzilor munţi se ridică pe cer un ficat/ şi o secreţie luminoasă face ca lucrurile să fie nu atât limpezi, cât…

– … supărător de exacte”. Asta e cumplita stare de mahmureală de a doua zi. Vezi, aici cred că lucrurile nu sunt suficient de bine aranjate: a doua zi ar trebui să fie direct a treia zi. (râde) Ca omul să se trezească direct treaz, fără acest interior al organelor sale care încep să se afişeze pe cer… Omul se mişcă pe stradă de parcă ar fi făcut din sticlă, e casant. Şi, exact cum spuneam la finalul poemului cu alcoolicii, începe să-i fie foarte ruşine.

Poemul ăsta, care se cheamă “Poemul pedagogic”, e o atenţionare – “Vezi c-o să-ţi fie foarte, foarte ruşine”. Şi poemul se termină şi mai dezastruos: te uiţi la nişte sigilii cenuşii ale morţii… Ţi-e o mare ruşine şi începi să-ţi vezi sfârşitul.

M.M.: Cred că următorul fragment l-am pus lângă precedentul datorită cuvântului “vânăt”: “Poetul e ca un iaz vânăt toamna – puterea lui e departe de el”.

– Asta e din primul meu volum, “Cartea de iarnă” (apărut în 1981 – n.M.M.), şi nu ţine neapărat de înţelesuri, cât de o imagine picturală, a părăsirii, a vineţiului de dimineaţă, când ceaţa nu e tocmai albicioasă, ci mai curând albăstrie. E o imagine a singurătăţii, a dezarmării, a inutilului. Puterea poetului e deasupra, e departe şi aproape de el.

Eu sunt un credincios, chiar un religios. Mă întreabă sau nu mă întreabă cineva, eu spun treaba asta întotdeauna. Eu cred că poezia e cea mai concludentă, cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Dacă vrei, îţi şi explic de ce.

M.M.: Te rog.

– Da? (uimit şi încântat)… Asta-mi place! Explicaţia e puţin mai lungă, dar încerc s-o rezum cât pot. Am scris despre asta şi într-un eseu.

Noi legăm cuvintele de înţelesuri; încercăm să construim propoziţii cu sens. Eu trebuie să-ţi spun ţie acum – “Noi mergem acolo” sau “Ana are mere”, propoziţii foarte simple. Legăm cuvintele unul de altul şi le înţelegem legate unul de altul.

În poezie, toate cuvintele sunt legate de toate cuvintele. În poezie, nu bărbierim arici, prin “arici” înţelegând un cuvânt sau un concept. Lăsăm cuvântul cu toate semnificaţiile lui, legate de toate semnificaţiile celuilalt cuvânt. Toţi ţepii ariciului sunt legaţi de toţi ţepii ariciului următor, adică toate sensurile unui cuvânt, contextuale, sunt legate de toate contextele celuilalt cuvânt.

Nu suntem atât de orgolioşi ca să vorbim cum vorbeşte Dumnezeu, cu toate cuvintele lumii deodată şi cu toate limbile lumii deodată, cu toate ţipetele şi interjecţiile lumii deodată. Asta numai Dumnezeu poate s-o facă. Pentru că toate sunt în El. Proorocii, câţi au avut ocazia să se apropie de El, auzeau glasul Lui ca un tunet. Toate vocile lumii, dacă le auzi deodată, seamănă cu un tunet. Toată informaţia lumii deodată, transmisă coerent şi existând coerent în lume, pare un tunet.

Când s-au încurcat limbile, Hristos le vorbea tuturor şi toţi înţelegeau totul. Deşi erau de limbi diferite, de naţii diferite, veniţi din toate părţile, toţi înţelegeau. De ce? Pentru că se vorbea cu toate limbile lumii deodată.

Asta a fost puterea Mântuitorului, să vorbească cu toate limbile deodată. Poeţii încearcă, cu slabele lor puteri, să vorbească măcar în limba lor – şi, eventual, traduşi în alte limbi – legând cuvintele în cât mai multe sensuri deodată. De-aia nu trebuie să întrebi “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”… Pentru că poetul a spus…

M.M.: … tot.

– Tot. Poetul a spus tot cât i-a fost dat lui să spună, după cât har are. Fac o paranteză: eu cred că dimensiunea etică e foarte importantă în orice artă. Poetul trebuie să fie un generos. Generozitatea este o caracteristică a limbajului poetic. Dacă tu vrei să spui ce ţi s-a întâmplat ţie astăzi şi vorbeşti doar despre tine, n-o să te înţeleagă decât foarte puţini, cei cărora exact în ziua respectivă li s-a întâmplat acel lucru. Alţii, nu.

Trebuie găsit un limbaj intersubiectiv, un limbaj pe care să-l înţeleagă toţi. Tu trebuie să cedezi din tine, să nu spui “mie” sau “aşa am păţit eu”, ci să vorbeşti oarecum despre “noi”. Să fie un “noi”, acolo, undeva.

M.M.: Asta ar trebui să fie valabil atât în ce priveşte conţinutul, cât şi forma, pentru că poezia merge spre o formă în care nu te mai regăseşti…

– Asta e şi părerea mea. Hai să-ţi spun ce-am păţit, o chestie foarte drăguţă. Tocmai am venit de la Iaşi, de la un festival de poezie care e la treia ediţie şi care se numeşte “Petrecere cu prieteni, poezie şi trufe de ciocolată”, unde am luat premiu pentru cea mai bună carte de poezie a anului. Şi o poetă foarte bună a citit un poem. Pe mine mă aşezaseră lângă o domnişoară, doamnă sau domnişoară, la vreo treizeci şi ceva de ani. Doamna de pe scenă a citit mai multe poeme, printre care unul despre… o pisică. Ea stătea cu pisica şi ningea, şi-au început să se uite pe geam, şi-au văzut pomul cum se acoperă de zăpadă…

Bun. Nesăbuitul de mine m-am plictisit şi-am început să-i şoptesc doamnei de lângă mine, care era destul de apetisantă – “Doamnă, să fim serioşi…”. Şi m-am uitat la ea şi… plângea. “- Nu vi se pare neserioasă? – Domnule, nu! Mie alaltăieri mi-a murit pisica”. Şi-atunci m-am ruşinat: “Uite, cum nu pot să fiu eu înţelegător…”. Am nimerit exact lângă doamna căreia îi murise pisica şi care plângea la poemul de pe scenă. Aşa că nu ştii niciodată cui îi moare pisica… Însă şansa de a găsi, printr-o astfel de poezie, omul căruia i-a murit pisica este redusă.

*

M.M.: Mai am două fragmente… “Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri”.

– Ăsta e un colind. Cum ţi-am spus şi înainte, “cartea Alcool” e o carte creştină; ăsta e firul ei roşu. E o carte în care mă şi ruşinez uneori de ceea ce descriu, dar e şi credinţa mea în bine. Am şi rugăciuni, am credinţa în Înviere, şi toate sunt amestecate. Cartea asta poate fi definită ca o carte despre purgatoriu. De fapt, ea porneşte, dacă o să te uiţi la poemul “Întoarcerea fiului risipitor”, de la un simplu citat. Acolo s-a structurat toată coerenţa interioară a cărţii. E un citat din Dostoievski, din “Crimă şi pedeapsă”, în care Marmeladov e la cârciumă cu Raskolnikov…

Acum povestesc mai degrabă decât citez: “Când va fi judecata, Domnul o să ne cheme şi pe noi, pe beţivi, pe alcoolici. Şi-o să zică – Dar voi?. Şi noi o să stăm acolo, într-un colţ, şi-o să zicem – Ăştia suntem. – Aaa, voi sunteţi alcoolicii! Ia poftiţi, intraţi cu toţii în împărăţia mea! Şi-atunci cei înţelepţi, mult mai înţelepţi decât noi, mult mai credincioşi decât noi, vor zice – De ce, Doamne?. – Pentru că ei niciodată nu au crezut că vor fi primiţi. Toţi aţi mai crezut, ei nici măcar nu s-au gândit…“

M.M.: Asta e smerenia…

– E smerenia, da. A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi. N-ai nici o nădejde, dar e o nădejde deasupra ta.

M.M.: Despre smerenie e vorba şi în poemul care m-a emoţionat cel mai mult, care se intitulează “Ci eu singur sub pământ” şi din care e ultimul citat: “Aceasta e Ziua Judecăţii,/ ziua în care creşte carnea pe fiecare os,/ carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă”.

– E un poem care-mi place şi pe care l-am scris foarte uşor. Pur şi simplu am avut iluminarea şi l-am scris. “Întoarcerea fiului risipitor” l-am scris cinci ani şi tot n-a ieşit ce-am vrut eu. Ăsta l-am scris în două jumătăţi de zi, într-o cârciumă din Sângeorz.

M.M.: Nu ţi-a fost frică? Asta am simţit: “Oare nu i-a fost frică să scrie despre A Doua Venire?”. Sau tocmai ăsta e rostul poeziei…?

– Hai să-ţi fac o mărturisire. Am amânat “Întoarcerea fiului risipitor” şi pentru că mi-a fost frică să-l termin. Poemul se termină cu o moarte. Şi trebuie să recunosc că mi-e frică de moarte. Şi m-am temut…

M.M.: … să nu fie premonitoriu.

– Da, să nu fie premonitoriu. M-am temut, cum spunea Nichita, să nu atragă cuvintele realul… Şi l-am tot amânat, l-am tot amânat, şi cred că o bună doză din amânare era şi din cauză că fiul se întoarce şi moare în cârciumă.

M.M.: Ai mai avut momente în care “cuvintele au atras realul”?

– Am avut multe, care mi s-au întâmplat după ce am scris. Dar poemul ăsta era o ambiţie foarte mare şi e şi făcut pe o structură oarecum biblică. Şi atunci mi-am zis că mă cam joc cu focul…

M.M.: Dacă nu eşti mulţumit cum a ieşit, înseamnă că…

– … înseamnă că încă-s viu (râde)…

M.M.: Da. Dacă erai mulţumit era mai periculos…

– Nu-s mulţumit şi am vrut să-l şi amân. Celălalt, cu care se şi încheie cartea, “Ci eu singur sub pământ”, este, într-adevăr, poemul despre A Doua Venire. E un fir al umilinţei în toată cartea. Poetul stă la locul lui şi numai de-acolo poate să vadă, dintr-un ungher. Nu e niciodată în centru. Poate de-aia sunt iubit, într-un fel, şi la Bucureşti, şi-n toate părţile. Mai puţin la Cluj (râde), dar şi la Cluj sunt iubit…

Niciodată n-am vrut onoruri, nu m-am bătut nici pentru glorie, nici pentru locuri în literatură. Asta şi pentru că eu cred că poezia nu trebuie judecată atât în ierarhii, cât geografic. Eu cred că fiecare poet e important, că fiecare poet e o ţară. O ţară are munţi, o ţară are pustiuri, alta are ieşire la mare…

M.M.: Ţara “Ion Mureşan” ce are?

– Nu ştiu asta. Pe mine nu mă pot defini. N-am oglindă, n-am harta în care să mă amplasez…

M.M.: Oglinda a rămas pe turta dulce…

– Da, probabil că oglinda pe care o ţin deasupra capului este o turtă dulce cu oglinjoară… Eu cred că fiecare poet este important şi că nu există inflaţie de poezie. Un poet poate fi important pe scara lui de bloc. Cel care scrie poezie împrăştie în jurul lui sămânţa binelui, a frumosului. Nu vorbeşte despre rău şi se exprimă îngrijit. Scoate ceva frumos din sufletul lui, din minele lui interioare, şi le arată celorlalţi. Nu trebuie să fie mare poet, dar ştiu că nu face rău în jurul lui.

Când aud că se vorbeşte despre inflaţia de poeţi, eu spun că trupul, când are o infecţie undeva, adună leucocite, anticorpi, şi o neutralizează. La fel, cred că o societate bolnavă emană mulţi poeţi, care înconjoară infecţiile şi încearcă să le neutralizeze. Poeţii sunt anticorpii societăţii.

*