INTERVIU. Cătălin Tolontan: Presa îţi răpeşte prea multe ca să mai faci şi compromisuri

Am lansat pe Impactnews o rubrică săptămânală care se numeşte “Interviul lui Măruţă”. Primul invitat este Cătălin Tolontan, cu care am vorbit despre libertatea jurnalistului, despre generaţia decreţeilor – cea care a “fondat România”, cum spune el – şi despre motive de bucurie în vremuri de scârbă. Postez un amplu fragment şi vă recomand să citiţi interviul integral, aici.

*

M.M.: Ştii că există tineri care intră în presă şi cărora şefii, prin atitudinea lor, le transmit din start o mentalitate de lucrător în genunchi. Am auzit inclusiv replici de tipul: “Cum să-l întreb aşa ceva pe primar, la conferinţa de presă, că se supără pe mine…?”…

Cătălin Tolontan: E perfect adevărat ceea ce spui. Din păcate, există acest model, iar redactorii tineri au senzaţia că a-şi face treaba înseamnă exact asta: a fi poziţionaţi într-un fel brutal, partizan şi permanent de partea unei singure tabere. Şi nu din punct de vedere al opiniei, ceea ce, până la urmă, este de înţeles. Sigur, este un lucru pe care şi-l permite Friedman (Thomas Friedman, scriitor şi editorialist la NY Times – n.M.M.), nu un jurnalist de 20 de ani sau de 40 de ani din România.

Dar principalul reproş pe care eu îl aduc, de exemplu, televiziunilor – tuturor televiziunilor, inclusiv ProTV-ului, care este ocultat din această analiză din motive care mie-mi scapă – nu e că au avut o anumită opinie majoritară, ci faptul că au ocultat faptele care le infirmau opinia. Asta e problema: că au acţionat la nivelul informaţiei.

M.M.: Şi atunci vin şi pun paie pe foc, pentru că acum câteva luni ziceai că nu mai vrei să auzi oameni care vorbesc despre rolul nefast al media. Te întreb: de ce nu demisionează şi de ce n-a demisionat nimeni – din televiziuni, în principal – în semn de protest faţă de intervenţiile în politica editorială?

- Ştii ce nu mai vreau să aud? Şi voi riposta oricât de caraghios voi fi? Ori de câte ori aud un om politic important, de la putere sau din opoziţie, care face teoria maculării generale a presei şi a faptului că presa are un rol nociv, care trebuie reglementat cu instrumente statale. Aceasta este zona în care eu voi reacţiona şi cu care nu sunt de acord.

Pentru că oamenii aceştia nu doar că nu ştiu cum merg lucrurile în mod real, care este şi chimia laşităţii, şi chimia curajului în presă, dar mai fac o mare eroare: ei în mod premeditat lansează şi întreţin această teorie, pentru ca presa să fie privită ca o presă în genunchi, la modul general. Ceea ce nu e adevărat, ceea ce ştim amândoi, şi ştiu foarte mulţi alţi jurnalişti, că nu este adevărat. De ce n-au demisionat? Asta nu ştiu…

M.M.: Cum îţi explici că toţi au preferat să meargă mai departe?

- Dă-mi tu un răspuns, te rog. De ce, după părerea ta, n-au demisionat? Şi mă gândesc şi eu în timpul ăsta…

M.M.: Eu am încercat zilele trecute un soi de explicaţie, în vreo şapte puncte…

- Am văzut asta. Te rog, rezumă-mi-o, pentru oamenii care citesc interviul. Care e primul tău răspuns: de ce n-au demisionat?

M.M.: Primul meu răspuns e, dacă vrei, un al optulea punct: că nu există un soi de… cultură a demnităţii. Ca să rezum, pentru că nu pot să le spun acum pe toate şapte, am ajuns să cred că, acolo sus, cu puţine excepţii, pe care le ştim amândoi, ajunge un tip de lider – pentru că sunt lideri – care nu e ghidat de principii din cărţi, de nişte modele de părinţi sau de bunici sau de profesori care să zică “Eu aici m-am oprit, aşa ceva nu accept”, ci este ghidat de nişte modele de falsă reuşită, le-aş spune.

- Da, ăsta e, ca să dau cu copy-paste peste răspunsul tău, adăugând faptul că ceea ce numeşti tu “falsă reuşită” este, de fapt, o cultură a compromisului infinitezimal, care, pe măsură ce înaintează zilele, săptămânile şi anii în profesie şi în raportul cu patronul, devine un mare compromis. Îi cedezi la început puţin şi apoi ajungi să-i cedezi foarte mult.

Începi să discuţi, de exemplu, cu el – ceea ce ştiu că se întâmplă, asta chiar ştiu că se întâmplă: patronul nu spune “Eu voi face ceea ce vreau”. Nu, el spune “Te rog să-mi explici şi mie de ce se întâmplă aşa”. “Dar te rog să-mi argumentezi”, ăsta e pasul doi. Ca jurnalist, eu nu trebuie să argumentez niciodată – nu eu, Tolontan, orice jurnalist din ţara asta - de ce profesia mea arată într-un fel şi are anumite reguli.

Nu trebuie să argumentez de ce public sau de ce nu public nişte lucruri. Dacă intru în acest joc infinit al argumentelor, o să ajung să repun în discuţie zilnic profesia şi regulile ei, în discuţia cu patronul. De aceea, eu cred în continuare – chiar dacă sunt interpretat drept fanatic sau fariseu, depinde care e categoria de oameni care mă judecă – că nu trebuie discutat pur şi simplu; despre conţinut nu trebuie discutat, argumentat, justificat, explicat, în niciun fel, cu patronul. Dacă ajungi să-i explici, inevitabil te vei duce într-un sentiment de vinovăţie al tău – nu ştiu de ce, dar asta se creează -, şi se va ajunge la intervenţia lui, la început discretă şi apoi brutală.

M.M.: Dar patronul îţi va spune, la prima atingere a intereselor lui, că faci jocurile altuia. Ştii bine…

- Dar nu mă interesează lucrul ăsta. N-are dreptul să se pronunţe asupra conţinutului. Dacă nu-i convine felul în care noi ne facem profesia, ne poate da afară oricând. Este dreptul lui suveran, pe care nu i-l limitează nimeni. Nici n-avem cum, de altfel. Este dreptul meu să nu stau să explic, să nu predau jurnalism patronilor. Nici n-aş şti să fac asta…

M.M.: Eu vreau să te rog să predai jurnalism, fiindcă sper că acest interviu va fi citit de mulţi tineri, şi să amintesc că tu ai lansat celebra zicală că, în presă, “libertatea se câştigă, nu se aşteaptă”. Să presupunem că vine un tânăr redactor-şef la tine şi te întreabă – Domnule Tolontan, Cătălin, Tolo, care e metoda ta când sună telefonul? Cum faci? Cum reuşeşti să refuzi o intervenţie de tipul “Nu vreau să mai scriem despre X” sau “Domeniul Y devine tabu de mâine”?…

- O să-l dezamăgesc şi o să-i spun că, dacă ajunge să sune telefonul, înseamnă că înţelegerea pe care el a făcut-o iniţial cu acţionarii este una greşită şi defavorabilă lui. De aceea, singurul lucru real pe care poate să-l facă este să se ducă la acţionar şi să renegocieze înţelegerea…

M.M.: El nu ştie, e tânăr. În tinereţe nu negociază nimeni cu clauze dure…

- Nu, dar se poate renegocia înţelegerea. Ceea ce vreau eu să explic este faptul că, dacă apucă să sune telefonul, mieros sau coleric, aparent raţional sau pur şi simplu isteric, acest dialog este unul nociv. Asta cred cu tărie, din experienţa a 20 de ani de lucru cu diverşi patroni din presa română…

M.M.: Eu cred că, în 99% dintre cazuri, dacă nu sună patronul, sună intermediarul patronului…

- Da, adică directorul executiv, omul care conduce business-ul. Sau cel care finanţează, cel care achită creditele de la bancă…

M.M.: Da. Sună cineva în numele patronului, dacă nu sună el.

- Într-adevăr, majoritatea situaţiilor sunt cele pe care le aminteşti tu -, dar eu nu vreau să lucrez altfel. Meseria asta e mult prea complicată, te omoară de tânăr şi-ţi răpeşte foarte multe lucruri din afara profesiei, aşa că eu nu cred că trebuie făcută altfel. De aceea, sfatul meu este următorul: să se ducă la patron şi să-i spună – “Vă rog să schimbăm regulile. Vă rog nu doar pentru mine, ci şi pentru investiţia pe care aţi făcut-o”. În cazul în care omul ăla nu înţelege, atunci pur şi simplu poate pleca, pentru că n-are sens să-şi facă meseria în aceste condiţii.

Acum a intervenit şi factorul “stenograme”. Auzeam pe cineva, de la un alt trust de presă, că există şi-un rol benefic al stenogramelor, şi anume că patronii vor avea mai multă grijă asupra felului în care intervin, pentru că se vor teme că intervenţiile lor vor fi scoase la iveală…

M.M.: O să-i cheme în birou, n-o să-i mai sune la telefon…

- Probabil că vor face asta. Aici n-am replici inteligente… Am replici care vin din ceea ce am văzut în jurul meu. E simplu: dacă acţionezi într-un fel, mie viaţa mi-a arătat că ai succes; dacă acţionezi în felul celălalt, viaţa mi-a arătat că, indiferent cât de buni ar fi oamenii care fac cedări, ei vor sfârşi prin a se compromite.

Uite ce se întâmplă cu Sergiu Toader în momentul ăsta. Sergiu Toader va pleca din România, că n-a vrut să participe la noua formă a Realitatea TV, condusă de Sebastian Ghiţă. L-a căutat Ghiţă şi Sergiu a spus că “nu”, el vrea să plece acasă, în Noua Zeelandă. Dar pleacă, după aproape 20 de ani de presă la vârf, cu un amar evident. Şi eu îndrăznesc să spun, chiar dacă Sergiu mi-e amic, că e un amar în bună parte produs de el însuşi.

Este incorect ca un om care a contribuit la lansarea Ştirilor ProTV, care a schimbat Antena 1, care a făcut apoi RealitateaTv şi Publika, în Moldova, două televiziuni moderne din punctul de vedere al exprimării tv, să plece, iată, după patru succese importante din cariera lui şi să rămână în memoria jurnaliştilor şi în memoria publicului drept ăla care a fost sluga lui Vântu. Este nedrept pentru el şi de aceea spun că nu merită să accepţi discuţii cu patronul, chiar dacă, de multe ori, zici ca el şi faci ca tine. Nu merită să porţi discuţii, pur şi simplu. (…)

*